The global cooling and & the love

Stilul cool, în (mare?) vogă, încă, implică recele, un „sînge rece“ (în sens de, baremi, self-control), putînd duce, cu vremea, la o răceală afectivă, ba chiar la un „global cooling“ al iubirii. Lord Byron, între alţii, ca şi Oneghin al lui Puşkin, vor fi fost nişte persoane foarte cool. Spre deosebire de, să zicem, romanticul distant, flegmatic, cinic, înaintaş al modei cool (din epoca noastră, nu din a lui, ex. g., Alcibiade, un dandy, alias cool, şi el), – un (pre)romantic precum Werther prefigurează, într-un fel, curentul emo. Lucru cu totul remarcabil: adepţilor acestui stil le place, în „cimitirul tinereţii“ lor, liceul, dintre poeţi, tocmai Bacovia. O emotivitate maladivă poate fi, însă, simulată şi ea, ca orice stil, ca orice modă. Însingurarea, look-ul asimetric, doliul vestimentar ş. cl., pe lîngă că pot fi mimate cu un cabotinism specific vîrstei, iar, in extremis, solitudinea totală pe care o implică suicidul, pot fi, şi ele, criogene afectiv, – fie şi dacă par să aibă, în adînc, o nostalgie a amorului sublim (de unde, şi tentaţia, à la Kleist, a sinuciderii în doi). E vorba, în definitiv, de două direcţii diferite ale aceluiaşi bătrînăr (!) romantism. „Bătrîn“, fireşte, ca vechime; „tînăr“, ca vîrstă predilectă... În rest, vom fi contribuit aproape toţi, prin poza ipochimenului dur (din filmoteca anilor ’50), prin limbajul tot mai scatologic, prin pornografie, prin deboş, prin mentalitate hedonistă (alimentată, azi, şi de psihoza Apocalipsei iminente), printr-o sexualitate fără eros (de tipul bielă-manivelă, à la, să zicem, Hustler Blue), prin faptul că, de la o vreme, nu mai „facem dragoste“, ci „sex“, printr-o ireligiozitate scandaloasă ş.a. m.d., la o asemenea „răcire“ (şi rătăcire) a iubirii.