The Dark Side of the Moon împlineşte 40 de ani

13 martie 2013   TÎLC SHOW

Ce titlu mai cu găselniţă, cu fentă, ar putea să aducă o culoare în plus acestei ştiri? Ce figură de stil să faci pe seama acestui fapt, cu efecte atît de paradoxale? Ce sens ar mai avea să te plimbi, la aniversarea asta, prin toate vorbele care s-au tocit, încercînd să spună ceva despre acest disc? De la urzicător de clasicul „asemenea vinului bun, muzica acelor ani trăieşte...“ – şi mă opresc aici că mă ia ameţeala – pînă la „muzica generaţiei mele...“ şi toate derivatele zicerilor sincere, circulă un conţinut căruia, de 40 de ani, ne chinuim să-i dăm un chip. Dar e cel mai plăcut chin cu putinţă. Un lung exerciţiu de imaginaţie, chibiţare, trecere prin stări extatice, hermeneutică, teorie muzicală, comunicare şi multe altele, pe care le facem ori de cîte ori vine la rînd acest subiect.

Nu ştiu cum e să serbezi – sau măcar să afli de aniversarea asta – din pielea cuiva care, la 18-20 de ani, descoperea discul chiar în preajma apariţiei lui, în 1973. Evident, mă refer la cineva care a şi făcut un pact personal cu această muzică, încă de la întîlnirea cu ea. Un asemenea om ar trebui să aibă acum în jur de 60 de ani. Şi n-are sens să deschid o paranteză despre felul în care se obţinea şi asculta muzica în România acelor ani, pentru că s-ar întinde pe parcursul multor săptămîni de acum încolo. Încerc să mă gîndesc doar la emoţia pură, la refacerea mentală a stărilor care îmbrăcau acele momente, la felul în care cineva din categoria schiţată mai sus se întîlneşte cu ştirea acestei aniversări. Poate că unii se gîndesc doar la cît au îmbătrînit în vremea asta. Dar sînt sigur că alţii privesc, de la altitudinea vîrstei, cu seninătate nesimulată, cu un zîmbet abia schiţat, spre lumea unei istorii personale, în care această muzică e mult mai mult decît ilustraţia sonoră a unor amintiri profunde. Nu e doar muzica aia – cu destin atît de ingrat – care sună pe fundalul amintirilor favorite. Ci e parte a fiinţei, dincolo de trecerea timpului şi de orice album cu fotografii din tinereţe. La fel de bine cum există, în modul cel mai firesc, şi cei care ilustrează cu muzica asta o diaporamă interioară în care recapitulează, cadru cu cadru, momente importante ale vieţii lor. 

În fond, această ştire, această aniversare se găseşte la distanţă egală de fiecare dintre noi, indiferent de vîrstă şi de felul în care ne-am identificat cu acest album, sau doar cu anumite piese de pe el, ori, pur şi simplu, cu muzica acestui grup. Iar distanţa e egală pentru că sunetul gîndurilor celor care au creat această muzică s-a ipostaziat, încă de la început, ca un obiect suspendat. La urma urmei, se cheamă Faţa nevăzută a Lunii, nu?! Iar referentul, andrisantul acestei sintagme se află, în mod real – şi în funcţie de unduirile dansului astral al planetei pe care locuim – la distanţă egală de fiecare dintre noi. Totul depinde doar de felul fiecăruia de a întinde mîna, de a atinge, sau doar de a privi acest obiect. În rest, sîntem colegi, tovarăşi, parteneri în călătoria asta, în care nici nu mai contează cît de mult a confiscat oricare dintre noi din destinaţia comună. Contează generozitatea cu care ne privim partenerii de călătorie, indiferent de cît au citit ei despre locul spre care ne îndreptăm împreună. Cît contează că unii ştiu... chestii? Cît cîntăreşte tezaurul de informaţie despre aşa ceva? Dar obsesia pentru această informaţie? Dar rămînerea, încremenirea în sublimul proiect al iubirii necondiţionate pentru această muzică? Ce diferenţă face faptul că ştii amănuntele amănuntelor care, de fapt, se schimbă de la an la an, de la o declaraţie la alta, de la aniversare la aniversare?

Grafica de pe coperta discului a fost aleasă în trei minute, cutare inginer de sunet – megacelebru, altminteri – a fost frustrat o viaţă întreagă, pentru că a contribuit, dar nu a fost recunoscut îndeajuns; cutare doamnă de backing vocals a primit ba 30, ba 60 de lire pentru prestaţia pe o piesă legendară, apoi, la vreme multă, în urma unui proces, s-a ales cu bănuţi frumoşi; unul din trupă era obsedat de sunetul amplu, de atmosfera sonoră generoasă, în vreme ce altul spunea că acest disc trebuie să sune arid; unul zicea că muzica trebuie să fie cerul preocupărilor, celălalt – că versurile; Dark Side of the Moon a fost titlul unui album scos de către o cu totul altă trupă, dar a fost un dezastru comercial, aşa că ai noştri l-au preluat fără să tuşească; băieţii se uitau la Monty Python în timpul înregistrărilor, dar jură că nu erau pe spate după Vrăjitorul din Oz, cîte şi mai cîte; puncte nesfîrşite pe spirala căderii în obsesia desfacerii, deconstruirii a ceea ce auzi, a ceea ce simţi. Jocul pervers al „sanctificării“ prin demitizare, care omoară totul în jur şi pîrjoleşte orice livrare către mister. Sau, poate, dimpotrivă, tot atîtea tentative de a te apropia mai mult de ei, tocmai pentru a ţine lîngă tine, în fel şi chip, ceva ce te îngrozeşte la gîndul că ar putea fi pierdut, că ar putea pieri. 

E altfel, pentru fiecare dintre noi. Însă faptul în sine, al aniversării, e la fel pentru toţi. 40 de ani. Ca într-un joc stupid cu mine, mi-am propus să nu amintesc nici numele trupei, nici numele membrilor ei. Fără nici un motiv anume, poate doar pentru că, în felul ăsta, mi se pare că se mai reduce, măcar un pic, zgomotul pe care îl facem toţi în preajma unei pasiuni mari. Şi dacă e un pic de linişte, doar pentru cine are chef, propun ca oricînd, anul ăsta, să punem discul de vinil, sau CD-ul, sau divaisul în care ne ţinem muzica, şi să ascultăm acest album, pur şi simplu. Fără să depănăm amintiri, fără să fredonăm, fără să anticipăm pasaje şi momente legendare. Să-l ascultăm curat, intim. Să-i dăm şansa extraordinară pe care o are orice disc nou descoperit. Şi să vedem ce iese. La mulţi ani! 

Cătălin ŞTEFĂNESCU este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1. 

Mai multe