Terminologii de sezon

În seria de studii etnografice publicate la începutul secolului al XX-lea (între 1906 şi 1909) de Tudor Pamfile, în Analele Academiei Române, cu titlul Jocuri de copii, se pot găsi, în descrierile pitoreşti ale jocurilor de altădată, numeroase cuvinte regionale şi învechite, de mare interes pentru lexicografi; nu întîmplător, textele au fost folosite ca sursă pentru dicţionarul-tezaur al limbii române. Valoarea documentară a materialului folcloric este dublată de farmecul memorialistic al experienţelor comune: cititorul constată că unele dintre jocurile de acum peste un secol au fost transmise din generaţie în generaţie şi există şi astăzi, chiar dacă nu neapărat cu terminologia care le era asociată cîndva. În prima parte a studiului lui Tudor Pamfile, sînt descrise cîteva jocuri specifice iernii. Cea mai interesantă detaliere priveşte un divertisment la îndemîna tuturor: datul pe gheaţă. Se pare că încălţămintea din trecut constituia un avantaj pentru gheţuş: copiilor „le vine lucrul foarte lesnicios, din pricină că au ciobotele potcovite, iar pe talpă au ţinte cari lesne se lucie“ (p. 57). Datul pe gheaţă ar fi avut mai multe tipuri, atent înregistrate: ca lumea („îţi faci vînt de departe şi apoi te duci c un picior înainte“), mocăneşte („copiii îşi fac vînt, iar cînd ajung pe gheaţă sar în sus şi se duc hîrîiş, cu amîndouă picioarele alăturate“), cu faţa înainte sau cu faţa înapoi (cu întoarcere în salt), pe ouă („se lasă pe picioarele amîndouă“), într-un picior sau în potcoave („dîndu-se în dreapta sau în stînga, cu picioarele aplecate... amîndouă înăuntru sau în afară“).

Omătul e sursa mai multor distracţii accesibile şi rezistente în timp, în primul rînd a bătăii cu zăpadă. Terminologia culeasă de Tudor Pamfile (descrisă la p. 59 60) e uşor diferită de cea de azi: armele sînt cocoloaşe de zăpadă, iar activitatea e numită sburătuirea cu omăt; se mai făceau şi „bolovani mari cari se tot dau de-a dura“. Termenul bulgăre exista, desigur („Copiii iau ca ţintă un gard, un copac şi zvîrl într-însul cu bulgări de omăt“), dar nu se derivase încă bulgăreala actuală. Textul arată şi cum putea fi numit, regional, omul de zăpadă, înainte ca formula actuală (poate produsă spontan, poate calchiată după germană – Schneemann – sau franceză – bon­homme de neige) să se fi impus: momîie. Zăpada, spune Pamfile, este utilizată pentru „facerea de momîi: chipuri de oameni, cu mîni de lemn, cu ochi de cărbune etc.“ În dicţionarul german-român al lui Theodor Stamati (Iaşi, 1852), Schneemann era tradus om de omăt.

Mai complexă decît ne-am putea imagina azi era şi sania (p. 73), de două tipuri: dreaptă, „cînd se face din scînduri ascuţite la vîrf şi legate cu trei lemne împănate şi îngrădite cu nuiele“, trasă printr-un gînj şi avînd opţional şină („adică vreun cerc de poloboc“) sau cu oplene (în Dicţio­narul limbii române, opleanul este „fiecare dintre cele două lemne transversale care leagă şi fixează tălpile săniei“), mai mare şi avînd uneori cu tălpi de fier.

Mai mulţi termeni populari legaţi de ninsoare şi de depunerile de zăpadă se găsesc în excelentul Dicţionar al fenomenelor atmosferice, alcătuit de o echipă coordonată de Cristina Florescu şi apărut în 2017 la Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Pe cît de limitate şi repetitive sînt formulele din limba standard, pe atît de variate ne apar cele vechi şi populare, multiplicate de sinonimia (diferenţiată regional) dintre zăpadă, nea şi omăt. Fulgii de zăpadă sînt denumiţi în funcţie de mărime (cei mari sînt flotac sau foloştină). Alături de fulg, se înregistrează mai multe desemnări de sursă metaforică: fir de zăpadă, fluture de zăpadă (sau de nea, omăt) şi chiar (în Oltenia) brabete de zăpadă. Zăpada se aşază în mormane numite nămete, troian, dar şi mal, măgură, ba chiar omăt de zăpadă. Numeroşi sînt şi termenii pentru ţurţuri, cu o instabilitate ridicată a formei cuvintelor (ţurloi, ţurţoi, ţurţalău, ţurţuluc etc.).

Nu ştiu cîţi dintre termenii hibernali populari şi regionali mai circulă, cu distincţiile lor tehnice mai mult sau mai puţin consecvente, dar enumerarea lor oferă o reconfortantă compensaţie pentru clişeele vehiculate în lunile de iarnă de mass-media, oscilînd între tonul catastrofic şi cel poetic-convenţional. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).