Tensiuni de Revelion

La cît ajungem? Să nu se creadă că sîntem țărani și dăm buzna la halit și la băut. Totuși, cum e mai bine? Mergem mai devreme, să ne obișnuim cu locul, să părem mult mai spontani și mai relaxați decît ăia care vin după noi și încă se simt stingheri? Sau ajungem mai tîrziu decît toată lumea, ca să ne facem intrarea? Doar așa poți să-ți arăți țoalele în toată splendoarea. Printr-o intrare bine regizată. Înseamnă că-ți asumi și riscurile. Toată lumea o să te bîrfească doar pe tine. Pe voi, dacă sînteți cuplu. Lasă-i să bîrfească. Dacă vorbesc despre tine înseamnă că ești important. Sau importantă. Ce pui pe tine în situația asta? Țoale bune, să se vadă că te pricepi? La cîtă lume proastă mișună pe aici, s ar putea să nici nu observe ce capodopere porți. E ca și cînd te-ai îmbrăca de la Gucci și te-ai duce-n vizită la un trib din inima Amazoniei. Orzul pe gîște. Atunci, poate te mbraci, așa, ca și cînd nu ți-ar păsa de eveniment. Să se vadă că ești atît de tare încît întîmpini și noaptea asta ca pe oricare alta. Bine, sigur că nu pui ieftinături pe tine. Dar chiar și așa, „mai pe casual“, se vede cine-i fin și cine-i de la coada vacii.

Ai dat bani pe participarea la petrecerea asta de la „cumpăna dintre ani“? Nasol. O să te roadă toată noaptea dacă a meritat cheltuiala sau nu. O să evaluezi, o să cîntărești. O să-ți spui la nesfîrșit că mai bine stăteai acasă. O să te uiți la toată lumea cît bea și cît mănîncă. Dacă e același meniu, cu porții pentru toată lumea, o să zici că sînt meschine. Și de proastă calitate. Că te-a jefuit în ultimul hal ăla care organizează. Dacă totul e la liber, și mîncarea, și băutura, iar nu e bine. Te uiți în gurile oamenilor, să vezi care cît bea și cît mănîncă. Păi, tu mănînci cel mult trei sarmale și o lingură de salată boeuf. Și bei, hai să zicem, în cel mai optimist scenariu, două sticle de vin. Deși la două sticle ești muci. Dar hai să zicem. Înnebunești cînd îi vezi pe alții că toarnă-n ei mîncare cu nemiluita. Și beau de rup. L-ai urmărit mai ales pe unul anume, care acum e cam la a patra sticlă. Unde încape, frate, atîta? Iar tu plătești cît plătește și ăla. Din nou, jaf la drumul mare. Și te-ntuneci. Și-ncepi și tu să bagi în tine. Măcar să simți pe ce-ai dat banii. Mănînci și bei cît te țin curelele. Doar ai plătit, nu?! Și-ncepe să-ți fie rău. Simți cum urăști pe toată lumea. Tot universul. Și vrei să cadă o bombă atomică peste locul ăla.

Poate că-n noaptea asta, mai mult decît oricînd, se vede cum toate proastele și toți proștii care s-au ajuns duduie de sănătate și de succes. E lumea lor. Pe bar, cineva a uitat un clește. Îți vine să pui mîna pe el și să-ți scoți dinte cu dinte, să te mai calmezi. Dar, dacă stai și te uiți mai bine în privirile tuturor, chiar te liniștești. Ești parte dintr-un personaj colectiv care-și urăște propriile elemente alcătuitoare. Toți gîndim la fel. Ăia pe care-i tolerăm primesc, cu chiu, cu vai, nota de trecere. Pe ăilalți îi desființăm. E atît de evident că fiecare îi bîrfește enorm în propriul lui cap pe toți ceilalți, încît ai senzația că se-aude un vacarm cosmic, care aneantizează chiar și muzica aia pusă pe urlat, de-ți sparge timpanele. Fiecare în parte credem despre toți ceilalți că sînt niște proști și proaste care s-au ajuns. Sîntem convinși că „acum e lumea lor“. După cum credem că nu ne-am atins potențialul, tocmai din cauza acestei lumi de proști și proaste. Pentru că ei ocupă tot. Uneori, lucrul ăsta se citește atît de limpede în privirile tuturor încît ai senzația că apare ca un text scris, în irisurile oamenilor. Un text care se dizolvă apoi, lent, în prăpastia pupilei. Și se scufundă la loc, de unde a ieșit, în străfundurile fiecăruia dintre noi.

Pe urmă apar ăia și alea care se mbată repede. Au turnat în ei cu nemiluita, să nu le pară rău de cheltuială. Comportamentele sînt dintre cele mai diverse, iar personajele se amestecă într-o forfotă multicoloră, dată abundent cu toate parfumurile lumii. De la vampa care se filează cu tot șeptelul masculin pînă la deprimatul din colț, de la ebrietatul de serviciu, care-ți urlă în ureche același text, a mia oară, și te mai și scuipă-n timpul ăsta, pînă la atotștiutori de toate felurile, unii logoreici, alții misterioși și superiori, de la afaceristul fără pereche, talentat și frumos, cu familie perfectă și imagine impecabilă, de zici că deasupra lui plutește o navă spațială care trage continuu cu Photoshop, pînă la mitocanul mîndru de mitocănia lui, de la superbii care dansează toate gagicile pînă la murăturile care stau pe margine și aruncă priviri mai otrăvitoare decît mușcătura de mamba, de la fatalul care crede că toate damele sînt leșinate după el pînă la zgomotosul care spune bancuri proaste, de la fatalele care au senzația că orice ființă masculină adoarme cu aroma lor în nări pînă la deținătoarele și deținătorii tuturor rețetelor de pe lumea asta. Nu contează ce rețete. Rețete.

Viața cea mai grea o are DJ-ul, săracu’ de el. Pe el se descarcă toate frustrările acumulate în ani, în vieți triste și neîmplinite, în care întotdeauna altcineva e de vină pentru eșecul fiecăruia dintre noi. Bietul DJ e victima perfectă. Nu contează ce muzici pune. Sînt proaste, mizerabile, nașpa. Cum nu le poți spune în față unora că-i urăști sau că-i invidiezi crunt, urli în stînga și-n dreapta că e proastă muzica. Dar dansezi de-ți sar capacele în timp ce strigi treaba asta. Mereu se găsesc știutori și știutoare care se cațără pe ăla care pune muzică, să-i explice cum se face treaba asta și ce muzici ar trebui să pună ca să meargă bine petrecerea. Nimic nu e bine. Pînă se-mbată lumea. Pe urmă începe „distracția“. Trece miezul nopții, important e să ai ceva roșu pe tine – de preferință, chiloții – și niște bancnote mari, în euro, la portofel. Ca să-ți meargă bine. În rest, pare să fie din ce în ce mai vesel. Hai, LMA! 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.