Tenis de fete
În clasamentul WTA, printre primele o sută de jucătoare de tenis din lume există deja şapte românce. Totuşi, nici una n-a ajuns pînă acum între primele 20. Avem de-a face cu un fenomen mai special?
Nu, avem de-a face cu tenisul, care nu mai are nimic de-a face cu apartenenţa naţională; asta dacă nu te numeşti Djokovic, ca să stai în noaptea de după victoria maraton de la AO cu ochii cît cepele la finala europeană de handbal Danemarca – Serbia. În rest, ţara de predilecţie a acestor jucătoare e Republica Aerului Rarefiat de la 33.000 de picioare. Despre ce fenomen să vorbim atunci? Recunosc, nu sînt un fan al acestui sport. Nume care te fac să visezi ca Azarenka, Kvitova, Radwanska, Cibulkova sau Pavliucenkova nu-mi agaţă pasiunea. Astea sînt fetele produse în serie de ştanţa rodnică a tenisului, clasate în primele 20. De ce am vrea să fim şi noi acolo? Care ar fi beneficiul?
De ce România, care nu investeşte o rupie în tenis, ar trebui să se plîngă că nu-i reprezentată mai sus? Şi, dacă ar investi, ne-am bucura? Ne-ar plăcea roboţi cu feţe de piatră lovind o minge cu ura cu care şi-ar biciui tatăl care le-a chinuit copilăria la fileu? Fetele noastre fac şi ele ce pot, pe unde pot. Mai auzim din cînd în cînd de Cîrstea, de Niculescu. De Halep şi de sînii săi cu geometrie variabilă (rubricile de pseudosport ne-au sugerat că, după fostele dimensiuni, Simona s-ar fi clasat clar în primele 5). Dar cîţi ştiu de Cadanţu, de exemplu? Mai bine aşa. Pînă la urmă, Sorana Cîrstea arată a femeie. A om. Cred că ăsta e fenomenul, ca să zic aşa, mai special.