Teneşi şi alte încălţări

23 iulie 2014   TÎLC SHOW

Mesaje publicitare insistente şi site-uri specializate în vînzări afişează, fără ezitare, forma teneşi (tenesi-converse.ro; „sîntem o echipă tînără şi dinamică, din Bucureşti, care pune la dispoziţia dvs teneşi Converse All Star la preţuri minime“ etc.). Bănuiesc că e vorba de o strategie publicitară: forma cu conotaţii suburbane, condamnată de norma lingvistică, e atît de frecventă încît bunii negustori nu-şi permit să o ignore. Mai exact, în spaţiul Internetului, în care oamenii caută informaţii prin cuvinte-cheie, şansele de accesare cresc, foarte probabil, prin adaptarea la limbajul publicului: producătorii şi vînzătorii se simt datori să răspundă prompt cererii de teneşi. Adoptarea unei strategii de marketing ar explica de ce pe unele pagini forma incorectă alternează, derutant, cu cea standard.

Altminteri, forma corectă e foarte la îndemînă: chiar cei care nu consultă dicţionare clasice pot folosi, dintr-un click, dex-online, iar explicaţii şi recomandări sînt oferite de mai multe site-uri care şi-au propus să discute teme de cultivare a limbii. Sînt posibile, desigur, şi explicaţii mai simple pentru folosirea lui teneşi: ignoranţa, neglijenţa, impresia că norma chiar admite variaţia în acest caz, în temeiul răspîndirii extreme a formei. Ar fi de altfel interesant de ştiut care sînt percepţiile şi evaluările vorbitorilor fată de acest caz de variaţie. Mi se pare că pentru anumiţi vorbitori actuali folosirea lui teneşi e una dintre acele devieri de la normă care stigmatizează şi enervează, pentru că se asociază unui stil conotat social. Opiniile exprimate aleatoriu în Internet sînt, desigur, diverse. Pentru unii, teneşi e un muntenism iritant, pentru alţii, singura formă cunoscută, sau o variantă tolerabilă, cu o diferenţă abia perceptibilă. Un site destinat utilizatorilor foarte tineri (dar nu se ştie niciodată cine e în spatele pseudonimelor!) oferă, ca răspuns la întrebarea „teneşi sau tenişi?“, o acumulare de păreri dintre cele mai derutante: „Tenişi? Nu te zgîrie pe creier această variantă? E teneşi toată ziua. Tenişi spunem noi, în vorbire, dar corect se scrie teneşi“; „Teneşi zic doar ăia foarte kul“; „În magazin am văzut «teneşi»“; „Tenişi... teneşi e de modă veche“ (clopotel.ro).

Explicaţia formei teneşi nu e complicată: este posibil ca e în loc de i să fi apărut printr-un fenomen de hipercorectitudine (reacţie la închiderea populară a lui e la i, în alte situaţii) sau, strict fonetic, prin asimilare, sub influenţa primului e din cuvînt (mai ales într-un anume tip de pronunţare „relaxată“). Tenişi e atestat în dicţionarele noastre pe baza unui articol din 1966 (din revista Limba română); sintagma pantofi de tenis apăruse mai devreme, în Dicţionarul limbii române (DLR), fiind exemplificată printr-un citat din teatrul lui Mihail Sebastian. Desigur că primele utilizări ale sintagmei şi chiar ale inovaţiei colocviale tenişi – apărute prin metonimie (ca şi bascheţi) din numele destinaţiei sportive – sînt ceva mai vechi şi ar putea fi identificate în presa vremii.

Dincolo de oscilaţiile formei, cuvîntul ne atrage atenţia şi asupra unei tendinţe lexicale a limbii române: de specificare a tipului de încălţăminte, de multiplicare a termenilor care identifică anumite modele. În româna actuală nici nu există, de fapt, un termen generic concretizabil (cum sînt, în mai mare măsură, franţuzescul chaussures sau englezescul shoes): chiar dacă uneori e folosit cu sens general pantofi, e clar că acesta (definit în DLR ca: „încălţăminte de stradă care acoperă laba piciorului pînă la gleznă“) nu poate acoperi varietatea de ghete, sandale, bocanci, cizme, adidaşi, şlapi, papuci, şoşoni, gumari etc. Dimensiunea, forma, diferite detalii funcţionale separă net subtipurile, astfel că tenişii sînt pantofi de tenis, iar bascheţii – ghete de baschet. Genericul încălţăminte, abstract şi colectiv, nu suplineşte această lipsă: nu e niciodată folosit în situaţii cotidiene, concretizat (în enunţuri de genul: „mi-am pus repede încălţămintea în picioare şi am zbughit-o pe uşă“). Singurul termen care s-ar potrivi în asemenea contexte, încălţări, aparţine doar registrului popular şi e destul de învechit. Dicţionarul lui Laurian şi Massim (1871-1876) recomanda, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, forma călţămînt (scrisă calciamentu), care doar „în gura poporului“ apărea ca încălţămînt (incalciamentu) „totu lucrulu cu ce ne incalciamu: calcii, calcionele, cibótele, soccii“. În acest caz, propunerile academice latiniste nu au avut deloc succes.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe