Televiziunea bate viaţa
Presa din perioada comunistă nu spunea aproape nimic important pe faţă. Pentru a înţelege cît de cît ceva, trebuia să citeşti printre rînduri, să ştii să decodezi limbajul vremii. În acele condiţii, zvonurile erau mai puternice decît informaţiile, iar manipularea era la îndemîna regimului. Securitatea se ocupa cu dezinformarea şi răspîndirea de zvonuri, după cum povesteşte chiar generalul Pacepa. Oamenii credeau tot mai puţin în informaţiile oficiale şi tot mai mult în bazaconiile şoptite pe la colţuri, în poveşti care de multe ori erau fabricate tot de autorităţi. Aşa se face că, la momentul oportun, apăreau istorii diversioniste legate de sectanţi care fură copii, „informaţii secrete“ despre arme ascunse prin secuime sau despre nu ştiu ce pregătiri ale ruşilor de a ne invada ţara, bîrfe despre aşa-zisele boli ale lui Ceauşescu (în ideea: nu întreprindeţi nimic contra lui că oricum e pe ducă). Tot Estul Europei a fost ţinut zeci de ani într-o adevărată beznă informaţională, din care a reieşit probabil şi disponibilitatea mai mare pe care populaţiile de aici o au în a accepta scenariile şi teoriile conspiraţioniste.
Epoca s-a schimbat; trăim într-o eră în care informaţiile ne parvin în timp real, evenimentele politice şi sociale se desfăşoară în cea mai mare parte la vedere, cu imagini în direct pe mai multe canale. Cu toate astea, românii continuă să fie înclinaţi a nu da crezare la ceea ce văd. Mai mereu, după desfăşurarea unui eveniment, interpretările şi suprainterpretările ajung să îngroape, pur şi simplu, informaţia iniţială. Într-o vreme se spunea că viaţa bate filmul. Acum mi se pare că televiziunea bate viaţa. Simpla realitate nu mai e nici credibilă, nici vandabilă. Trebuie neapărat completată, înzorzonată, răsucită... Nici chiar o poveste cît se poate de suculentă, precum cazul Năstase, nu e îndeajuns de puternică pentru gustul public şi cel al patronilor de televiziuni. Ea trebuie dusă mai departe în domeniul ficţiunii pure şi incredibile.
Mai mult, în ultima vreme, nevoia de poveşti tot mai întortocheate creează ea însăşi evenimente. Oamenii inventează lucruri doar pentru a apărea la televizor. E cazul celor care, la nici 24 de ore după incidentul petrecut în casa fostului premier, iniţiau o manifestaţie împotriva înscenării încercării de sinucidere. Printre ei, mari creştini şcoliţi prin Marea Britanie şi Germania sau jurnalişti care, dacă tot aveau suspiciuni, în loc de o manifestaţie puteau iniţia o investigaţie. Că apărătorii lui Năstase (şi poate chiar el însuşi) profită de încercarea de sinucidere nu e de mirare, iar asta poate stîrni indignare. Dar să înscenezi o încercare de sinucidere prin împuşcare în gît, înscenare la care să participe Poliţia, Salvarea, Spitalul de urgenţă, Procuratura, premierul în funcţie, familia şi însuşi protagonistul? Mi-am adus aminte de manifestaţia organizată acum cîtăva vreme de PC împotriva experimentului CERN cu acceleratorul de particule care, în opinia reprezentanţilor amintitului partid, risca să creeze găuri negre pe Pămînt. E procedeul la modă de a ieşi în evidenţă, de a te face auzit. De aici înainte, putem asista la manifestaţii împotriva ideii că Pămîntul se învîrteşte sau la înfiinţarea de asociaţii împotriva înscenării încercării de sinucidere a foştilor premieri.
Revenind la cazul Năstase, ideea familiei (o altă inepuizabilă sursă de telenovelizare a spaţiului public românesc) de a flutura testamentul lui politic ca să dovedească, probabil, că acesta chiar credea că o să moară a fost poate punctul de la care o dramă clasică s-a preschimbat definitiv într-o siropoşenie fără sfîrşit. Tumultul emoţiei a învins cartezianismul, sobrietatea a fost înlocuită de isterie, raţiunea a cedat terenul în faţa aiurelilor, realitatea s-a transformat în ficţiune. Şi nu una shakespeariană, ci una de factură sud-americană. Realitatea sau adevărul nu mai au nici o relevanţă. Viaţa publică devine o lume paralelă, virtuală. Ceea ce nici nu e de mirare într-o ţară în care aproape unul din zece votează un partid inventat de televiziunea invenţiilor.