Teleşantier

28 noiembrie 2017   TÎLC SHOW

Ce mai e prin presă? Cîte un bulibașă care se îngroapă cu piese de mașină sau cu Loganul parcat pe mormînt, cîte un american care e coborît în mormînt călare pe Harley-David-son. Acum două-trei mii de ani, echivalentul ar fi fost poate înhumarea împreună cu carul, cu cai sau fără. În Franța s-au găsit sute de morminte de epoca fierului în care șeful (care ocazional este o doamnă) a fost îngropat cu car cu tot, fie demontat, cu roțile sprijinite frumos de perete, fie coborît cu totul în groapă sau acoperit cu un tumul. În cam tot spațiul celtic există asemenea înmormîntări cu care de război sau de paradă (inclusiv în Transilvania vreo șapte, dar nu și în teritoriile lor din Asia Mică), și exemple încă mai vechi se cunosc în Rusia și China. Că sînt care cu patru sau, mai tîrziu, cu două roți, nu contează decît pentru cei care au o preferință clară pentru mașini sau motociclete. Bineînțeles că paralela între culturi considerabil diferite geografic sau cronologic este fast-food-ul pe care îl halește comparatistul superficial, cel care le dovedește pe toate și nimic. Dar e adevărat și că în contexte foarte esențializate (între care și atitudinea individului față de moarte) poți să bănuiești o convergență ceva mai mare a reacțiilor, indiferent de straiele lor culturale.

Din altă știre am aflat că un tînăr neamț s-a aburcat pe piramida lui Kheops. În cam toate articolele pe tema asta, puștiul e un erou. A riscat trei ani de pușcărie pentru niște poze, e deci chiar artist-erou, o mulțime care cam rămăsese fără elemente. A ajuns în vîrful piramidei „în opt minute“. Cineva a strigat la el în arabă „sau așa ceva“, dar el și-a văzut de urcuș. Pozele de sus ne dau în sfîrșit dovada că piramida e „abruptă“. După o tură la poliție, și după ce „a promis că nu mai suie niciodată pe piramide“, a fost lăsat liber, i s-a interzis doar să mai vină vreodată în Egipt. Citind, simt vreo patru supărări diferite (vreau și eu să fiu un cititor-erou). Mai întîi, sînt supărat că acest domn nu respectă patrimoniul. E frumos să te sui cu picioarele pe biata piramidă? Apoi, sînt supărat pe autorități. Ce pedeapsă e asta, să nu poți să-ți faci următoarea vacanță în Egipt, ci să trebuiască să te duci în Bora Bora, Tenerife sau Reykjavik? Mai departe, sînt supărat că presa, prezentînd cazul în acest fel, încurajează vandalismul. Cîți n-or să vrea acum să se suie pe Columna lui Traian sau pe Coloana Infinitului, a căror abruptitate este insuficient cercetată? Dar cel mai supărat sînt pentru că am devenit așa conservator. Am ajuns exact ăla care mă fugărea pe mine prin muzee în anii ’90 pentru că puneam mîna pe piese și făceam poze unde nu era voie. Chiar cred serios că dacă se suie un puști bavarez pe marea piramidă, e afectată distanța de la Pămînt la Soare? Sau e doar invidia?

Tot din ziare reiese că se descoperă (din 2012) sfincși egipteni în nisipurile Californiei. Uriași, dar sfărîmicioși, pentru că au fost făcuți, fără respectarea drepturilor sfincșilor, din stuc și lemn pentru un film mut turnat de Cecile DeMille în 1923, Cele zece porunci. Atunci s-a construit ca decor un templu cu 21 de asemenea sfincși de cinci tone în față, unul din motivele pentru care filmul a deținut recordul de încasări pentru Paramount timp de 25 de ani. După film, statuile au fost distruse și lăsate să fie înghițite de nisip. Chiar și așa, acum dețin recordul pentru cea mai mare sumă strînsă pentru săpătura arheologică a unui decor de film (120.000 $). Îmi vine în minte că arheologii nu vor avea nimic de spus despre decorurile filmelor pre- și post-apocaliptice de azi, care se vor afla numai în măruntaiele miniaturizate ale unor munți de hard-disk-uri. Dar observația importantă este cu totul alta. Dacă o relativ neînsemnată instituție locală, ca Guadalupe-Nipomo Dunes Center, poate aduna bani pentru așa ceva, cred că și muzeele din România, vorbind unui public mult mai puțin avut, dar în numele unor vestigii antice de astă dată, ar putea concepe campanii de donații de succes. De ce n-ar adopta vizitatorii o săpătură arheologică, ale cărei rezultate tocmai le-au admirat (un pic) în muzeu? Bineînțeles, nu poți doar să ceri, trebuie să și dai. În schimbul donației de 10 lei a vizitatorului, prin care sprijină campania următoare, adresa lui de e-mail ajunge pe o listă către care se vor trimite, imediat după campanie, rezultatele săpăturii, cu descrieri special concepute pentru nespecialist, săltărețe fără falsificare, și, evident, imagini. În plus, pentru copil se tipărește o diplomă personalizată pe care scrie acest adevăr: că e arheolog de onoare. Unele situri (ca Histria sau Ibida) au și fundații către care se poate redirecționa 2% din impozitul pe venit, dar mă gîndesc că nici muzeele n-au de ce să nu reamintească vizitatorilor că buzunarele lor pot deveni al doilea buget al culturii. E nevoie doar de o imprimantă și cineva care să numere banii. Poate că nu trebuie chiar să se despartă apele Mării Roșii pentru asta. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons, Charles Bean pe Marea Piramidă

Mai multe