Telefonul fără fir

Mai tînărul meu prieten intră în birou, la primele ore ale dimineţii, şi îmi spuse, precipitat, cu emoţie vizibilă în glas: „A luat André Malraux Premiul Nobel pentru Literatură!“ Lucram la nişte chestiuni administrative, iar informaţia transmisă brusc mă trezi din calcule complicate. Ştiam că urma să fie anunţat noul scriitor nobelar, însă presiunea birocratică mă decuplase, temporar, de la interesele culturale. Probabil că încă afişam un aer buimăcit, în ochii colegului entuziast, întrucît se simţi obligat să adauge: „Am avut, se pare, mînă bună!“ Malraux, Premiul Nobel? Post-mortem? Se putea şi aşa? Şi cum adică avusese amicul în cauză „mînă bună“? Exista oare o bursă a pariurilor literare unde se vehiculau sume excentrice? Dacă da, trebuia să deduc că tînărul lector dovedise fler şi mersese pe André Malraux? Dar care Malraux? Mai exista unul contemporan, de care eu nu auzisem? Aş fi întrebat, dar eram stingherit. Prietenul din birou îmi fusese cîndva student şi, sesizîndu-mi ignoranţa, ar fi fost îndreptăţit să comenteze în barbă: „Halal, domn’ profesor! O faci pe literatul şi habar n-ai de André Malraux! Ăsta nou, bineînţeles, că de cel vechi nu mai vorbim (deşi, la rigoare, întrebat şi de ăla ceva, nu m-ar mira să iei, din nou, făţuca asta de Niznaiovici...)!“ Am tăcut mîlc aşadar, mimînd zîmbetul plin de satisfacţie. Transmiteam prin toţi porii bucuria auzului unei asemenea veşti, fără a rosti totuşi vreun cuvînt. „Ce minunat“ – citea, pesemne, tînărul coleg în privirea mea – „că André Malraux a primit Premiul Nobel! După jumătate de secol de la moarte şi o aşteptare cumulată de aproape un veac!“ Apoi, m-a lovit un gînd năucitor. „Stai“, mi-am zis, „nu e vorba despre André Malraux, ci de Andreï Makine, care se află, cu adevărat, de mai multă vreme, pe lista scurtă a posibililor laureaţi! Comitetul Nobel îl selectase, finalmente, pe slavul francofon!“ Luat de val, colegul îi zisese André Malraux. Nu era însă un capăt de lume, ba, în subsidiar, ambiguitatea avea chiar ceva onorant pentru Makine. Totuşi, nu reuşeam să ies de pe palierul neînţelegerii, deoarece jena persista, numai că, acum, în alt plan. Nu aveam puterea să precizez tînărului lector faptul că îi spunea „Malraux“ lui „Makine“. Mai ales că se arăta şi atît de bucuros de veste!

Chiar – de ce se bucura atît de tare pentru Makine? „Avusese mînă bună“? Informaţia în cauză mă ţinea, în continuare, în ceaţă. Dacă există rămăşaguri pentru Nobelul literar, eu de ce n-am jucat? Aş fi pariat, neîndoios, pe japonezul Haruki Murakami... „Aoleu“, mi-am zis iarăşi, fulgerat prin creier. „Să ştii că a cîştigat Murakami şi, în agitaţie, amicul l-a numit Malraux!“ În sfîrşit, c-o fi Makine, c-o fi Murakami, venise timpul să scot şi eu o frază: trecuseră prea multe secunde de tăcere surîzătoare! Împăciuitor, vag, complezent, neutru, observ, într-un tîrziu, cu gînd ascuns makino-murakamian: „Este o decizie remarcabilă, istorică. Simt că am avut şi eu mînă bună: am scris superlativ despre cărţile lui (am comentat, de-a lungul timpului, atît volume de-ale lui Makine, cît şi volume de-ale lui Murakami – n.m.) în mai multe rînduri.“ Prietenul meu avea o privire albă şi părea puţin încurcat. „Vă las, văd că aveţi treabă“, se scuză el. „Mai vorbim.“ Ieşi – parcă îngîndurat – din birou şi mă abandonă dilemelor mele onomastice: Malraux, Makine, Murakami. Revenii la hîrtiile administrative, unde mă aşteptau probleme serioase. Am ajuns seara acasă, îngrozitor de obosit. Cu două ore înainte, tînărul amic mă sunase să-mi comunice o altă veste bulversantă: „M-au căutat mai mulţi oameni din presă să-mi ceară părerea despre modul în care s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură anul acesta... Vor să-mi recenzeze volumul...“ Am jucat, în continuare, cartea omului sigur pe sine, deşi eram tot mai năucit de informaţii. L-am felicitat pentru ascensiunea culturală pe care o cunoscuse şi m-am arătat optimist că, în acest ritm, într-un viitor nu prea îndepărtat, însuşi Comitetul Nobel ar putea apela la serviciile sale de evaluare. Mi s-a părut, din nou, ezitant, cînd a închis. Apoi, m-am repezit la confratele Google. „Premiul Nobel pentru Literatură pe 2013.“ Search. S-au deschis nenumărate ferestre. „Prozatoarea canadiană Alice Munro, în vîrstă de 82 de ani, este laureata Premiului Nobel pentru Literatură din acest an...“ Munro – Malraux – Makine – Murakami. Hotărît lucru, curînd voi avea nevoie de aparat auditiv!

P.S. Colegul meu, Dragoş Zetu pe numele său, a scris o teză doctorală strălucită, de canadianistică, despre opera lui Alice Munro, înainte ca editurile româneşti să fi tradus un singur rînd din opera prozatoarei! Culmea, eu făcusem parte din comisia respectivului doctorat şi, în plus, am prefaţat lucrarea cînd ea a fost publicată. L-am sunat pe amicul meu, a doua zi, pentru a mă scuza că alunecasem, atît de ilar, în capcana telefonului fără fir. A rîs, menţionînd că îşi apelase şi tatăl (un reputat medic ieşean – n.m.), pentru a-i spune noutatea. Doctorul, deloc impresionat, a răspuns „Bine!“ şi s-a întors la lucru. Ulterior, citind ştirea în presă, şi-a sunat el însuşi fiul pentru a-l felicita. Înţelesese Alina Mumbai prima dată şi, bănuind personajul a fi vreo romancieră de-a noastră expatriată, nu a devenit foarte interesat de episod. Tînărul canadianist Dragoş Zetu vine de la anglistica ieşeană, iar volumul lui se intitulează Povestirile lui Alice Munro (Institutul European, 2013). À bon entendeur salut! Vraiment!

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.