Tehnocraţi şi tehnotruci

Un guvern de tehnocraţi... Totdeauna m-a înduioşat această soluţie magică, asupra căreia elitele politice par să cadă spontan de acord cu masele, de fiecare dată cînd lucrurile o iau prea tare razna. Tehnocraţia salvează România! Cînd nu poţi avea încredere în nimeni, cînd toţi fură sau nici măcar nu ştiu să fure, tehnocratul, el, călare pe calul alb al expertizei sale imaculate, devine singura speranţă. Tehnocraţia este percepută astfel ca un soi de totalitarism competent, singurul care poate să readucă ordinea în ţară.

Să nu mă înţelegeţi greşit: nu am aflat, cumva, „pe surse“, că s-ar pune de vreo remaniere guvernamentală! Doar mă preocupă, pur şi simplu, cultul tehnocratului. Mai exact, cultul tehnocratului de rit român (i se mai spune manager sau expert). Căci la noi, tot omu’ cu sînge-n vine se visează expert (avem, de pildă, cel mai mare procent din Europa de tineri care declară că „doresc să fiu considerat expert într-un domeniu anume“). Iar ţara se doreşte managerială: sănătatea sau învăţămîntul nu mai au nevoie atît de medici sau de dascăli, cît de manageri, iar, de curînd, şi biserica s-a gîndit că nu i-ar strica o asemenea expertiză. Cît despre media, ele sînt pline de „experţi“...

Să ne înţelegem însă şi în această privinţă: ca şi birocraţia, în sensul său weberian, tehnocraţia este un lucru bun şi util. Sau, mă rog, indispensabil. Nici nu-mi trece prin cap să contest acest lucru. Pot să mă întreb, însă, de ce devine ea un soi de „cult“, de ce, adică, dincolo de utilitatea pragmatică a acesteia, imaginea tehnocratului începe să fie înconjurată de o aură aproape mistică.

Şi aici, nu vă fie cu supărare, trebuie să apelez (şi) la antropologie, în speţă la marea doamnă a antropologiei britanice, Mary Douglas. Aceasta făcea, la un moment dat, o afirmaţie ce poate părea hazardată la o primă vedere: „certitudinea nu este o stare sau un sentiment, este o instituţie.“ Toate societăţile vor încerca, deci, fiecare în felul său, să „reducă starea de incertitudine“. De ce? Din nevoia imperativă de coordonare a acţiunilor – ne spune Douglas. Dacă te laşi cuprins de incertitudine şi dacă o incertitudine asemănătoare îl va măcina şi pe aproapele tău, ei bine, va fi foarte greu să mai faceţi ceva împreună, adică să alcătuiţi, în ultimă instanţă, o societate. În societăţile „primitive“, asta era treaba diferitelor soiuri de vraci; în teocraţii, a fost (este...) treaba preoţilor (ajutaţi, la nevoie, de Inchiziţie); în comunism, a fost creat secretarul de partid (ajutat, la nevoie, de securist). Democraţiile moderne au creat „tehnocratul“. Ca şi predecesorii săi, acesta este întruparea Verbului. Întemeindu-şi, de data aceasta, infailibilitatea sa în stricta raţiune şi cunoaştere obiectivă, acesta este înzestrat de către societate cu aceleaşi potenţe ale certitudinii ca şi vracii sau secretarii de partid dinaintea sa. Şi oferă societăţii certitudinea de care are nevoie. Şi are nevoie, chiar mai mult decît în vremurile trecute, căci, oricît de paradoxal ar putea părea la prima vedere, incertitudinea nu a scăzut, ci a crescut în societăţile noastre ultramoderne. Ea se cheamă astăzi risc. Trăim în societăţi ale riscului – ne spune Ulrich Beck – societăţi care pretind totodată să „gestioneze“ inteligent aceste riscuri. Doar că tot Beck ne atrage atenţia şi că „naraţiunea riscului este o naraţiune a ironiei“, o poveste care se referă la umorul involuntar al marilor instituţii ale societăţii moderne (ştiinţa, statul, piaţa şi armata), care „pretind să anticipeze ceea ce nu poate fi anticipat.“

Pe scurt, deci, tocmai pentru că au ajuns prea complexe şi ştiu prea multe, societăţile actuale trăiesc cu spaima că „lucrurile ar putea scăpa de sub control“, şi au deci mai multă nevoie decît oricînd de certitudini. Dincolo de soluţiile concrete, tehnocratul (care este altceva decît „simplul“ specialist) le alină această nevoie – ocupîndu-se chiar şi de managementul emoţiilor!

Ce se întîmplă, însă, cu tehnocratul de România?

Am importat cultul tehnocratului, dar fără tehnocraţi. Pentru că incertitudinile noastre sînt mai mari şi mai multe, şi imaginea tehnocratului devine supradimensionată. El este, astfel, şi un justiţiar, care face ordine acolo unde, pînă la el, domnea haosul. Cu el începe, de fapt, lumea – lumea nouă, civilizată, occidentală, raţională; el este purtătorul focului purificator.

Era nevoie? Da, într-un fel, era nevoie. Existau (există) profesori semidocţi, doctori incompetenţi, contabili hoţi? Evident! Trebuia făcut ceva, trebuia îndepărtată toată această magmă insalubră? Evident, şi asta! Nevoia de ordine este indiscutabilă. Doar că justiţiarii veniţi să facă ordine nu sînt tehnocraţi, ci tehnotruci, adică varianta postcomunistă a politrucilor – adică tot un truc, doar că ceva mai tehnic... Nu sînt practicieni, ci ideologi ai tehnocraţiei, nu posedă pragmatismul ei eficient, ci doar dogma acesteia, şi nici măcar nu-şi propun să se adapteze la realitate, ci doar să o controleze. În consecinţă, nu produc ordine, ci amplifică dezordinea. Îi cunosc bine pe cei din învăţămînt. Vorbesc o limbă de ei ştiută, posdrugheza, un fel de dialect stricat al bruxelezei. Zilele trecute, într-un moment de inspiraţie soră cu greaţa, le-am dedicat un cîntec patriotic: „Cu posdruul nostru-n frunte/ Vom avea succesuri multe!“

Ce se întîmplă atunci, la noi, cu nevoia de certitudine din care s-a născut cultul tehnocratului? Păi, e pe cale să intre într-o fază acută, soră cu panica. Tot mai evident, nici măcar tehnocraţia nu salvează România...

Certitudinea este o instituţie, spuneam; într-o analogie medicală, ea constituie sistemul imunitar al unei societăţi. Ei bine, din acest punct de vedere, România suferă de SIDA!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.