Teatrul – dimensiune identitară a Europei

Europa este confruntată cu multe angoase, de la imigraţie la dilemele sale instituţionale şi morale, dar în domeniul culturii rămîne primul producător mondial de emoţie şi de interogaţie artistică. Am eliminat din ecuaţie, vorbind despre cultură, Hollywood-ul şi industria de divertisment.

În această perioadă estivală, Europa respiră prin miile de plămîni ai creativităţii care sînt festivalurile sale. Fenomenul merită descifrat din multe puncte de vedere: istoric, socio-cultural, economic, turistic… Un virus festivalier (benefic) a pătruns în aproape toate oraşele (chiar şi de talie mai mică) ale Europei, oraşe care îşi impun vizibilitatea prin cultură.

Festivalurile sînt o veche tradiţie în Europa, iar în Evul Mediu au coabitat cu tîrgurile şi cu pelerinajele. La Paris, în fiecare an, în lunile aprilie şi mai, se ţine un fel de iarmaroc (La Foire du Trône) care îşi are originea în anul 957. În materie de manifestări teatrale avînd continuitate, Franţa a dat tonul printr-un festival creat în 1869 într-un loc magic, teatrul antic de la O­range. După al Doilea Război Mondial, două importante festivaluri de teatru, cel de la Avignon şi cel de la Edinburgh, crea­te ambele în 1947, au început să transmită unde pozitive în întreaga Europă. Treptat, harta festivalieră a Europei s-a îmbogăţit, iar festivalurile s-au diversificat. După căderea comunismului, ţările din estul Europei au intrat şi ele în joc propunînd noi pelerinaje artistice, unul dintre cele mai importante fiind cel de la Sibiu, festival ajuns la a 25 a ediţie.

Aş îndrăzni să spun că nimic nu e pierdut în Europa atîta vreme cît există un atît de mare interes pentru teatru. Din antichitate pînă astăzi, teatrul a fost un ecou al Europei, devenind o dimensiune identitară a sa. Nu întîmplător, Europa a fost primul continent care s-a dotat cu teatre naţionale. Un public iniţiat şi-a transmis ştafeta interesului pentru artele scenei chiar şi în perioadele catastrofale ale istoriei europene. Dictatorii n-au îndrăznit să interzică teatrul, au preferat să-l transforme în tribună ideologică, dar nu au reuşit întotdeauna pentru că artiştii au fost mai subtili decît cenzura. Pe nici un alt continent nu există un public de teatru atît de numeros ca în Europa, cu o disponibilitate atît de mare pentru experimente şi pentru provocări intelectuale. Secţiunea oficială a Festivalului de la Avignon, de exemplu, a devenit de peste două decenii un fel de expresie a avangardei instituţionalizate. Spectacole care în Statele Unite n-ar rezista pe afiş nici trei zile atrag în Franţa mii şi mii de spectatori timp de săptămîni în şir. Constat acest lucru cu încîntare: publicul european de teatru este unul diferit, el a asimilat cultura avangardelor, iar nevoia de teatru s-a infiltrat în sufletul său în mod durabil…

Constelaţia de festivaluri din Europa (de teatru, muzică, dans, operă, pantomimă, marionete, spectacole de stradă şi de lumini etc.) întreţine o circulaţie benefică de artişti şi de idei. Într-un moment cînd europenii par destul de pesimişti, artiştii sînt mai activi decît oricînd, alergînd dintr-un oraş în altul, de la un teatru la altul, de la un festival la altul. Există o Europă pe care nu o savurăm destul, întrucît mediile de informare o ignoră (nefiind sursă de ştiri proaste): cea a febrilităţii artistice şi culturale, a bucuriei de a da sens vieţii prin cultură. Luna iulie este marcată de un vast pelerinaj artistic, european, dar şi internaţional, la Avignon, iar în luna august capitala mondială a teatrului se mută la Edinburgh. Şi oraşul Sibiu, prin Festivalul creat de Constantin Chiriac, devine timp de zece zile, în luna iunie, un reper în geografia festivalurilor.

Acum cîţiva ani am avut o revelaţie în acest oraş, unde însoţeam o trupă de actori de la Chicago. După ce au jucat la Sibiu şi s-au lăsat timp de patru zile aspiraţi de vertijul festivalului, i-am întrebat, la plecare, ce le-a plăcut cel mai mult în România. Actorii americani au reflectat cîteva minute, pentru că le ceream un răspuns comun, şi mi-au spus: „Cel mai mult ne-a plăcut că am putut pierde timpul“. Uluitor mi s-a părut acest răspuns, întrucît el sintetizează ceea ce trebuie să fie cultura: o modalitate de a transforma timpul brut în timp uman, sufletesc, de formare de sine, de intrare în armonie cu sensul vieţii.

De atunci îmi tot spun că noi, românii, mai avem această ştiinţă, această pricepere de a-i face pe străini să piardă timpul în sensul cel bun, de natură să-i ajute să-şi cultive sufletul. Poate că această pricepere este un tezaur naţional de care nu eram conştienţi, o bogăţie a noastră la care nu trebuie să renunţăm cu nici un preţ. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.