Teatru trist
Ucraina: „A căzut o dronă rusească la voi.”
România: „Nu, n-a căzut.”
România (aparte): „Aoleu, vai, vai, dacă a căzut, ce ne facem? Asta ne mai trebuia! Noi stăteam cuminți, pe burtă, cu capul la cutie, și uite cum ne bagă ăștia în belelele lor! Mai bine să negăm. Dar să negăm categoric, ca să se înțeleagă că stăpînim situația. De fapt, nu știm dacă a căzut sau nu... o fi căzut, lua-o-ar naiba, dar e mai bine să nu știm, că dacă nu știm, n-a căzut. Doamne, ajută!”
Ucraina: „A căzut o dronă rusească la voi. Faceți cum credeți, dar a căzut la voi.”
România: „N-a căzut, dom’le, nu înțelegi că n-a căzut!? N-a căzut și gata!”
România (aparte): „Of, ce mă fac? Ăștia insistă... Ați găsit, băieți, ceva prin arătura aia? N-ați găsit, mai bine așa, să nu găsiți... Păi, dacă a căzut o dronă rusească la noi trebuie să mă iau de gît cu Rusia, ce-or zice și șefii mari de la NATO, ce-or zice americanii, ce-mi trebuie mie să mă iau de gît cu Rusia? A dracului încurcătură! Of, Doamne, ce-a căzut pe capul meu! Nu știu dacă a căzut sau nu, dar e mai bine să nu știu. Băieți, haideți, vedeți, poate nu găsiți nimic, că dacă nu găsițiînseamnă că n-a căzut.”
Jurnaliștii germani și români arată că a căzut o dronă rusească în România. Componentele ei, răspîndite pe un cîmp din Delta românească, vizavi de portul Izmail atacat feroce de ruși cu drone în ultimele zile, sînt fotografiate. Primarul comunei Ceatalchioi, adică autoritatea de la fața locului, a găsit-o. Băieții n-au găsit-o. Primarul zice, cu acea tristețe potolită de primar de comună de la marginea cea nefericită a țării: „Păi, trebuie să știi să cauți ca să o găsești”. După un timp, armata raportează că a găsit-o. O ia. De-acum, e altă treabă. Începe „analiza”. Rezultatele, desigur, vor fi clasificate.
România: „O dronă rusească a căzut pe teritoriul nostru. Am informat partenerii.”
Presa: „Păi, ați zis că n-a căzut.”
România, prin vocea ei supremă: „Ieri era așa cum v-am spus. Azi e altfel. Situația e fluidă. Noi vă spunem de fiecare dată adevărul, așa cum e. Ieri, cînd am zis că nu căzuse, așa era. Azi, cînd zicem că a căzut, așa e. Sîntem de bună credință.”
Unii români își pun mîna-n cap. Alții, cei mai mulți, rîd. Cascade de meme-uri fac telefoanele să bipăie precum o mitralieră cu glas dulce, de argint. Țara hohotește văzîndu-și președintele. Două grupuri ultraminoritare o iau, totuși, în serios. Unii, hiperlucizi, se îngrijorează: „Îți dai seama că ăștia, cu armata și serviciile noastre, habar n-au de nimic? Le zic ucrainenii ce e la noi și lor le ia trei zile să verifice, dar înainte să verifice zic că nu! Bine că nu ne atacă nimeni, că praf sîntem!”. Ceilalți, conspiraționiști cu suflet complicat ca un labirint indescifrabil, se tem: „O să ne bage ăștia în război cu Rusia, mama lor de americani și de occidentali! Dă-le, frate, rușilor ce vor, că au dreptate, și gata balamucul! Dar nu, Occidentul vrea război, vrea să ne bage pe noi carne de tun, ca apoi să ne transforme în colonie, să ne ia bogățiile și să ne îngenuncheze!”. Dar ambele aceste minorități abia se văd. În general, poporul a întîmpinat cu veselie amară răsucirile acestui președinte despre care, de altfel, la finalul unui deceniu petrecut în jilțul suprem, nu pot spune prea multe, că nu-l prea cunosc, dar puținele pe care le pot spune sînt categorice. Ehei, și în timp ce populația face ce știe ea mai bine, adică dezbate în bășcălie, România lucrează.
România (la telefon): „Alo, America, vă rog să mă iertați că deranjez, dacă pic la o oră nepotrivită să-mi spuneți, că sun mai tîrziu. E bine acuma, da? Ei, nimic grav, totul e bine, dar a căzut o dronă rusească la noi, pe teritoriul NATO vasăzică și ce ne facem? Ei, ne știți doar, sîntem parteneri serioși, vă puteți baza pe noi, deci bineînțeles că nu zicem nimic, nu facem nimic, nici nu respirăm pînă nu ne spuneți voi ce să zicem, ce să facem, în ce ritm să respirăm. Ne consultăm cu partenerii, să trăiți! Cum adică, ce propunem noi? Cum adică, ce ne gîndim noi că ar trebui să facem? Păcatele noastre, noi nu gîndim nimic, nouă pe moment ne e puțin frică așa, că noi nu vrem să deranjăm pe nimeni, doar ne știți, sîntem cuminți, dar ce să-i faci, dar-ar dracii în ele de drone, taman aici s-au găsit să cadă, că nici rușii n-au vrut, domnule, să știți că n-au vrut, noi îi știm pe ruși, zău n-au vrut, nimeni n-a vrut, dar uite că s-a-ntîmplat, ceasul rău, că dacă știam măturammărunțișurile alea de dronă într-o noapte pe teritoriul ucrainean și scăpam naibii de necaz, să se spele ăia pe cap cu ea de dronă! Da, așteptăm indicații! Să trăiți! Să trăiți! Complimente doamnei! Să trăiți!” (în aparte) „Ce să faci, dom’le, cînd e să se întîmple, se întîmplă. Ghinion, fir-ar a dracului! Nici rușii n-au vrut, nici ucrainenii n-au vrut, a picat la noi, așa pățim de veacuri, sîntem între imperii, ’tu-i maica mă-sii! Hai c-om vedea, vom trece noi și prin asta, ne spune parteneru’ ce să facem, facem și gata. Doamne-ajută!”
Acum, că și-a făcut datoria față de parteneri și a pasat chestia la parteneru’ cel mare, România s-a mai liniștit, se îndreaptă de spate, se întinde puțin, se scarpină după ceafă și își amintește că nu doar Ucraina a enervat-o în ultimele zile ținînd-o gaia-mațu’ că a căzut drona, a căzut drona, a căzut drona. Au fost și jurnaliștii de pe-aici.
România (aparte): „Buuuun, ia să vedem noi acuma, cum de au aflat jurnaliștii ăia că a picat drona la noi? Ia să ascultăm noi niște telefoane.” (tare, spre culise): „Băiete, un mandat de siguranță națională!”
Din fund, se aude o voce independentă: „Vine băiatul!”