Te descurci, nu stai la rînd cu proştii

20 septembrie 2017   TÎLC SHOW

E starea aia îngrozitoare, în care simți neputința. În cazul unora, se manifestă prin creșterea ritmului cardiac, transpirații, senzația de lipsă de aer. În cazul altora, e o cădere în gustul amar al unui zîmbet strîmb, o prăpastie de tristețe în care te lași să aluneci, spunîndu-ți că nimic nu mai are rost pe lumea asta. În vreme ce alții simt că explodează, că o iau razna și se descoperă, dintr-odată, capabili de cele mai agresive gesturi cu putință, crezînd că dacă fac ceva extrem au restabilit valoarea dreptății. E starea pe care o ai atunci cînd aștepți la semafor, într-o coloană de zeci de mașini, iar alții te depășesc, pe tine și pe toți proștii care stau acolo. Lîngă tine, pe scaunul din dreapta, e un prieten. Deseori, el poate spune ceva din repertoriul frazelor definitive, textele alea care stabilesc pentru totdeauna că în țara asta nu se mai poate face nimic. Și e scînteia necesară aprinderii eternei discuții despre cum e aici cu totul altfel decît prin alte părți. Urmează poveștile exemplare, chestii care s-au întîmplat de-a lungul timpului, unele reale, trăite pe proprie piele, altele auzite de la alții și înflorite, dar toate spuse cu scopul de a mai cauteriza un pic din rana deschisă adînc în demnitatea fiecăruia.

Dacă te-ai ridica, așa, ca o dronă, deasupra întregului teatru al acestei operațiuni de așteptare la rînd și dacă ai putea auzi ce se vorbește sau ce se gîndește în fiecare mașină, te-ai putea întîlni cu unul dintre cele mai mari spectacole ale omenescului. Evident că nu e singurul. Dar e unul dintre cele mai fascinante lucruri banale, nu doar pentru că e ceva care se repetă aproape în fiecare zi, ci pentru că e o situație în interiorul căreia se consumă stări de o intensitate foarte mare, o tensiune despre care spui, de fiecare dată, că e fără precedent. Ori de cîte ori se naște felul ăsta de nervozitate, se decretează imediat că „Asta e culmea culmilor!“, că „N am mai văzut așa ceva!“ sau că „De data asta e mult prea de tot!“. Unii bagă capul adînc între umeri, se încruntă războinic, accelerează brusc, scrîșnesc roțile și ies din rînd cu conștiința faptului că ei nu pot fi mai proști decît alții. Toate astea pe o coloană sonoră de înjurături pe care mintea nici nu mai poate să le cuprindă. Alții aleg calea seninătății și a zîmbetului naiv, depășind tot ce le stă în cale sau strecurîndu-se cîteva locuri mai în față, cu aerul că ei, de fapt, habar n-au care e treaba pe-acolo, trebuie să meargă mai departe, să se lămurească despre ce e vorba. Există și unii pe chipurile cărora citești, în fracțiunea de secundă în care trec pe lîngă tine, că o asemenea situație pur și simplu nu e pentru ei. Un soi de „Treaba voastră, fraierilor! Eu nu intru în categoria asta! Am o întîlnire, frate! Nu stau să pierd vremea pe-aici!“

O asemenea adunare de energii ar putea alimenta funcționarea unei lumi. De fapt, alimentează de fiecare dată aceleași gînduri asasine, aceleași blesteme universale, aceleași sentințe definitive care spun că soiul de om trăitor pe meleagurile astea e cea mai toxică ființă apărută vreodată pe suprafața pămîntului. Într-un spațiu în care regula e expresia absolută a relativismului, există întotdeauna niște „Ei“, complet responsabili de mersul prost al lucrurilor. Nici nu contează cine sînt acești „Ei“. C-or fi oameni politici, filateliști, copii de mingi, căutători de trufe, vecini de bloc, astronauți sau extratereștri, nu contează absolut deloc. Sînt unii din cauza cărora nu se poate respecta nimic. Prin urmare, tu ai toate motivele să scuipi pe regulile astea și să declari că bunul-simț nu se poate discuta, cîtă vreme există „ăștia“ pe-aici. Iar dacă ai fi stat în rînd cu toată lumea, te-ai fi simțit, în primul rînd, învins și umilit. De cine? De „Ei“! Pentru că nu poți accepta ca „ăștia“ să dicteze mersul lumii, adică să hotărască ce faci tu într-o anumită situație. „Ăștia“, adică amicii sau inamicii noștri imaginari pe care punem vina, indiferent de ce se-ntîmplă în viețile noastre. Ideea e simplă. Cu „ăștia“, domnule, nu se poate! Și-atunci trebuie să faci orice, doar să nu te amesteci cu ei, să nu le cazi pradă, să nu pici pe mîna lor. Trebuie să te descurci. Nu te descurci? Treaba ta. Ești prost.

Ajuns acasă, cu nervii praștie, dai drumul la televizor să vezi ce mai zic „ăștia“. Cică, într-o emisiune, unul l-a pocnit pe altul. Ia să vedem. Ah, păi, la urma urmei, bine i-a făcut! Și-așa ăla e un gras lățos. Cu „ăștia“ nu merge, frate! Trebuie să-i mai și pocnești. Mîncînd cu noduri, dai pe toate posturile, să nu cumva să scapi ceva din ce-au mai făcut „ăștia“. Nevasta, oricum, de la o vreme, te enervează. O repezi, ridici tonul, ca să n-o pocnești. Ăla mic are ceva de zis, dar te enervează și el. Îți vine să-l pocnești. A avut o problemă, ceva chestie la școală, și nu s-a descurcat. Vezi negru în fața ochilor. Din mîncarea aia n-ai înțeles nimic, berea nu e destul de rece, iar ăștia de-acasă sînt cumplit de enervanți. Trebuie să ieși un pic, că altfel îți vine să-i arunci pe geam. Mai bine te vezi cu niște prieteni. Acuma, nici ăia nu-s grozavi, dar mai uiți de starea asta. Ai avut o zi groaznică. Și ncep și ăia cu de-ale lor, de-ți vine să le spargi capetele. Pînă ridici tu glasul și le zici chestia. Azi crăpai de nervi în trafic, ai ieșit brusc și, tocmai cînd era să scapi de toată nebunia aia, s-a găsit o proastă, repede, să iasă și ea, să depășească pe linia de tramvai. Poc! Radiatorul făcut praf, parbriz spart, toată partea din față făcută varză. Scandal, urlete, un bou de milițian care n-a-nțeles nimic, idioți cu claxoanele cît China, îți venea să-i împuști pe toți. Nu mai există nici un bun-simț, nene! Toți sînt niște cretini. Nu se poate cu ăștia. N-ai cum. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe