Ţăranul român şi Uniunea Europeană

Vestea bună din recentul eurobarometru rural este că, la ora actuală, doar 52% din populaţia de la sate mai are multă încredere în UE. De ce este o veste bună? Simplu, deoarece aceasta înseamnă că - unii cel puţin - au mai aflat despre ce este vorba şi au început să gîndească. Iar cînd gîndeşti, lucrurile se nuanţează, se complică, se diferenţiază. Doar naivitatea şi teroarea produc unanimitate. Ce ne spune eurobarometrul în această privinţă? Că, deşi doar 52% au o mare încredere în UE, 72% ar vota totuşi pentru integrarea europeană, dacă mîine ar fi un astfel de scrutin. Că, pe ansamblu, cei de la sate se consideră cu puţin mai informaţi cu privire la UE decît în 2002 - dar foarte puţin. Dacă sînt întrebaţi însă de probleme mai apropiate de preocupările lor, cum ar fi de pildă cunoaşterea reglementărilor legale privind condiţiile de igienă pentru obţinerea de lapte şi carne, aceiaşi ţărani se declară mai puţin informaţi decît în 2002. Motivul este, după toate aparenţele, următorul: de-abia recent au aflat că există cu adevărat astfel de norme, diferite şi complicate, drept care au realizat că nu prea ştiu în ce constau ele. Corespunzător, dacă în 2002, 63% erau de acord cu introducerea unor restricţii în acest domeniu, acum sînt ceva mai prudenţi, doar 55% fiind de acord şi 33% fiind împotrivă (faţă de 23% în 2002). De asemenea, semnificativ este faptul că, dacă se trece în alt domeniu, cel al viilor hibid şi reglementările europene aferente, de pildă, procentele sînt cu totul altele, indicînd clar faptul că este vorba (cît de cît...) de un "vot calificat" şi nu (doar...) de o atitudine generică faţa de "Europa". Despre lapte şi carne se ştie ceva, despre vii se ştie mai puţin, drept care şi mult mai mulţi se abţin să-şi dea cu presupusul cu privire la introducerea unor restricţii în acest domeniu (26% non-răspunsuri faţă de 12% în cazul laptelui şi cărnii). O întrebare foarte frumoasă despre sentimentele asociate UE ne arată un lucru foarte frumos: nu este vorba de entuziasm (doar 8% dintre răspunsuri), dar nici de respingere (doar 1% dintre răspunsuri), ci pur şi simplu de speranţă (55%) şi încredere (33%). Cam două treimi din populaţia rurală consideră, de altfel, că viaţa în ţară, în localitatea lor şi a lor personală, va fi mai bună după integrare. Tonalitatea afectivă a integrării rămîne deci una majoritar optimistă, dar fără efuziuni (peste o treime dintre aceşti "optimişti" consideră că va fi mai bine de abia după vreo 5 ani sau mai mult). Mai interesantă este însă detalierea acestor pronosticuri: ce se va întîmpla cu şansele de a vinde produse obţinute din gospodărie, cu subvenţiile pentru agricultori etc.? Comparînd datele din 2002 cu cele actuale, un prim lucru îmbucurător este scăderea semnificativă a non-răspunsurilor. Opiniile acestora se repartizează mai ales pe extreme, astfel încît cresc atît procentele "pesimiştilor" - cei care consideră că aceste şanse vor scădea - cît şi cele ale "optimiştilor". Opiniile optimiste prevalează însă net, mai ales în ceea ce priveşte subvenţiile pentru agricultori (57% consideră că vor creşte) şi şansele tinerilor din sat de a găsi un loc de muncă (54%). O singură excepţie, foarte semnificativă: în timp ce, statistic vorbind, aproximativ jumătate din populaţia rurală prevede o creştere a şanselor şi resurselor, doar un sfert din aceeaşi populaţie este la fel de optimist în privinţa veniturilor personale şi ale gospodăriei. Mai exact, doar 28% sînt "optimişti", 24% considerînd că veniturile gospodăriei personale vor scădea - acesta fiind cel mai mare procent "pesimist". Să fie oare vorba despre cei care realizează (sau se tem...) că toate acestea vor veni prea tîrziu pentru ei? Acest (relativ) optimism, (mai mult sau mai puţin) calificat, pare să fie legat şi de o la fel de relativă îmbunătăţire a imaginii instituţiilor publice. Astfel, comparînd cu datele din 2002, rezultă că oamenii au în prezent ceva mai multă încredere faţă de primarul lor, de consilieri, de doctor şi învăţători şi chiar faţă de asociaţiile agricole din sat. De asemenea, întrebaţi cine sînt oamenii cu iniţiativă care au făcut ceva pentru sat, 69% indică primarul sau cineva din Primărie. Pe locul doi vine preotul, cu 7% din răspunsuri... În orice caz, dependenţa faţă de Primărie este clar foarte mare, iar acolo unde s-a făcut cîte ceva, acest lucru se datorează primarului/Primăriei. Şi invers, acolo unde nu merg lucrurile, vina o poartă tot primarul/Primăria. Nota globală de (relativ) optimism o dau răspunsurile legate de "satisfacţia faţă de viaţă". Întrebaţi cît de mulţumiţi sînt de felul în care trăiesc, 40% s-au declarat destul de mulţumiţi (faţă de numai 29% în 2002), numărul celor deloc mulţumiţi scăzînd de la 22% în 2002 la 14% în prezent. Chiar şi în privinţa banilor, oamenii par ceva mai mulţumiţi în prezent decît în urmă cu trei ani. Astfel, dacă în 2002, 49% răspundeau că veniturile nu le ajung nici pentru strictul necesar, în prezent doar 32% sînt în această situaţie. Adică totuşi o treime!... Ceva - esenţial - nu pare să se fi schimbat însă. Iată un exemplu şi o să înţelegeţi la ce mă refer. Cît de folositor pentru gospodăria unei localităţi este ca locuitorii ei să se informeze despre proiectele şi hotărîrile Primăriei - întreabă anchetatorul. Şi 81% spun că mult, foarte mult! Dar în ce măsură vă interesează să vă informaţi despre proiectele şi hotărîrile Primăriei? - mai întreabă acelaşi anchetator. Şi aceiaşi oameni răspund în proporţie de 69% că mai deloc. Mai mult, 23% declară sincer că au o părere foarte proastă despre cei care au acest prost obicei de a se informa despre numitele proiecte şi hotărîri... Dar, ca să revin la tonul optimist, tot e bine că oamenii de la sate au început să conştientizeze faptul că aceste "proiecte şi hotărîri" chiar îi privesc şi e important să le cunoască. E important că 58% au auzit de Sapard, faţă de numai 35% în 2002. Mai mult - cum spunea Ovidiu Voicu, responsabilul acestui sondaj - chiar faptul că au început să audă de termenul însuşi de "proiect" şi să înceapă să înţeleagă că între "vin bani" şi "o să avem bani" se interpune o etapă numită proiect este de bun augur. Iată că din nou Mircea Vulcănescu avea dreptate: la români se poate doar cînd nu se mai poate...