Tarantino, Moş Ion Roată şi Unirea
A cam dat strechea în unii dintre cei ieşiţi de la Django, cel mai recent film al „sceleratului“ de la Hollywood – aşa l-a numit un forumist, creştin, blînd, tolerant, pasionat de cinema. Un iubitor de cultură de la noi, evident, cunoscător al „adevăratei istorii“, expert în teoria conspiraţiei, unul dintre puţinii pămînteni conştienţi de faptul că americanii ne pregătesc subliminal, de ani mulţi, pentru Guvernul Mondial al Satanei. „Americanii“ – mă rog, vorba vine – de fapt iudeo-masoneria care ne bagă pe gît Holocaustul sau închipuitele suferinţe ale sclavilor negri, doar ca să nu vorbim şi să nu facem filme despre crimele comunismului din Europa de Est, din Ucraina şi din Rusia. Pe urmă, imediat, vine vorba despre ţigani, despre cum sîntem confundaţi cu ei pe toată planeta, neputînd să demonstrăm lumii adevăratul nostru potenţial. Aşa se naşte, pe aici, solidaritatea suprarealistă între noi şi fraţii noştri albi din America, distruşi, emasculaţi, călcaţi în picioare de spectrul comunist adus de Obama şi de corectitudinea politică. Ar trebui să ne unim, să facem faţă presiunii homosexualo-iudeo-afro-universale.
Nu mă leg doar de cele cîteva discuţii pe care le-am văzut pe nişte forumuri. Pot fi considerate, liniştit, nerelevante. Redau însă cîteva teme comune pe care le-am auzit în ultima vreme pe la mese, în spaţiul public, cum ar veni, sau în dispute aprinse la care am avut chiar ocazia de a participa. Să ne înţelegem – nu e vorba de lumea difuză a descărcărilor nervoase, fără chip, deseori fără identitate, din subsolurile articolelor de ziar online. E vorba de oameni pe care-i vezi şi-i auzi, oameni de bună condiţie intelectuală. Dar e vorba şi de comentatori ai fenomenului cinematografic, editorialişti, formatori de opinie, cum ar spune unii. Şi precizez, cît se poate de clar, că nu aduc în discuţie problemele legate de gust, de opţiuni estetice, de privire critică asupra unui lucru de artă. Un film, ca orice act artistic, ne poate plăcea, ne poate fi complet nesuferit sau ne poate lăsa indiferenţi.
Ei bine, nu despre asta e vorba. Ar fi prea uşor. Ci despre unde ajungem cu raţionamentele, cu bătaia minţii şi cu ceea ce credem că se cheamă spirit critic, atunci cînd avem impresia că toate minorităţile ne-au pus gînd rău, nouă, Majorităţii albe, creştine, caucaziene. Cel mai des, pornim de la ideea că sîntem extrem de competenţi în ale cinematografului (nu mai pun la socoteală muzicile şi literatura), pentru că am văzut cam toată gama filmelor de artă, şi nu putem fi duşi de nas cu vrăjeala rahaturilor ăstora postmoderniste. Filmul poate fi doar într-un fel. Dacă e altminteri, nu e ce trebuie. Ăsta e, în cel mai bun caz, începutul discuţiilor în care încape, vreme de un minut, „judecata“ estetică. Urmează grosul poveştii care e, de fapt, ameninţarea fantomei corectitudinii politice. O arătare hîdă care vine din plictisul lumii civilizate şi nu ne mai lasă să spunem că toţi ţiganii şi negrii sînt împuţiţi şi leneşi, că evreii conduc lumea spre dezastru, că homosexualii vor să ne îndoctrineze copiii, pentru ca, mai apoi, să-i atragă de partea lor. De ce să nu putem spune aşa ceva? Păi, nu asta e democraţia? Adică ne interzice cineva să vorbim, să ne exprimăm? Atunci aia nu mai e democraţie. Ajunşi în acest moment al discuţiei, filmul lui Tarantino a dispărut de mult. Django nu mai are nici o treabă. Adevărul ficţiunii e aceeaşi mîncare de peşte cu adevărul realităţii. Filmul american devine, în cvasitotalitatea lui, o propagandă perversă şi o imagine completă a imbecilităţii americane. O băgare sub preş a faptului că am fost vînduţi ruşilor după război, iar acum trebuie să înghiţim tranchilizantele astea, pentru a uita să cerem socoteală. Cum ar veni, urmînd acest tip de logică, noi am putea să cerem socoteală pentru ororile din perioada comunistă. Alţii – evrei, afroamericani, amerindieni, maori, aborigeni etc. – în nici un caz. Să ne mai lase. S-au făcut destule filme despre astea. Toate sînt despre Holocaust şi despre suferinţa negrilor. Nu le place în America? Albii îi discriminează? Atunci de ce îşi albesc pielea, ca Michael Jackson? Şi ce mai vor? Că şi-au pus şi preşedinte.
Culmea absurdului vine în momentul în care se aminteşte că, dacă am fi invitaţi la un film cu subiectul plasat în perioada comunistă, reacţia zgomotoasă şi unanimă ar fi: „Iar filme din comunism, mă, nene? Mai lasă-mă, că m-am săturat!“ Şi, pentru ca tacîmul să fie complet, povestea merge mai departe, spre filmele româneşti de doi bani, făcute doar pentru festivaluri şi pentru hipsteri care se dau că înţeleg ceva din porcăriile alea. Totul arată ca un delir presărat cu referinţe culturale, un talmeş-balmeş de ficţiune şi realitate, o transă hipnotică a argumentaţiei care are ca unic reper credinţa că lucrurile, mai ales în artă, stau într-un singur fel.
În mod evident, una e să denunţi abuzurile unor rătăciţi care îşi fac un statut personal din corectitudinea politică, şi alta e să înjuri ideea în sine. Una e să sancţionezi excesul de ideologie neo-stîngistă, sau de orice fel ţi s-o fi părînd că e, şi cu totul altceva e să înjuri grupuri, categorii, etnii întregi. După cum una e să ne respectăm autosituarea culturală, în zone dintre cele mai bune ale lumii civilizate, şi alta e să uităm – din primele minute ale discuţiei – orice criteriu estetic în judecarea unui act artistic. Cît despre înţelegerea vîrstei – şi a efectelor acesteia – la care se află democraţia în societatea românească, nimic. Absolut nimic, oricîte cărţi ar umple bibliotecile de acasă, oricîte volume grele ne-ar aduce Moş Crăciun sau Moş Ion Roată.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.