Taraf şi tacîm
În prima jumătate a secolului al XIX lea, turcismul taraf era frecvent folosit cu unul dintre sensurile sale de bază: „partid“. Ceea ce astăzi pare o metaforă ironică este, de fapt, o simplă etapă din schimbarea semantică a unui cuvînt. În turcă, taraf are mai multe sensuri, între care „parte“, „partid“, „grup“ etc. Originea şi evoluţia cuvîntului a fost explicată pe larg de Lazăr Şăineanu (Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, 1900), de Emil Suciu (în Influenţa turcă asupra limbii române, 2010) şi de Dicţionarul limbii române (DLR). În scrierile politice ale lui Ionică Tăutul, de pildă, într-o descriere a instituţiilor Moldovei, se explica modul în care „hotărîrile nu să dau după mulţimea glasurilor, ci de cătră taraful prezidentului“ (1828), iar „fiecare taraf îşi face constituţie“ (ediţia din 1974, p. 354). Termenul oscila între o accepţie neutră – ca în Analele parlamentare din 1832: „dumnealui ispravnic cu taraful ce-l are“ şi un uz depreciativ. În teatrul lui Alecsandri conotaţiile negative par să fi fost deja fixate: în Sînziana şi Pepelea, între Papură împărat şi Păcală are loc o lungă discuţie, satirică, despre „tarafurile politice“ care „se-nmulţesc pe toată ziua“: „taraful aristocrat, democrat, burtocrat, pungocrat, postocrat“. Pentru a desemna o mică orchestră tradiţională, termenul era la început însoţit în mod obligatoriu de o precizare; sintagma taraf de lăutari e folosită, tot de Alecsandri, în „cînticelul comic“ Barbu Lăutariul. În Limbajul infractorilor al lui Traian Tandin (1993), cuvîntul taraf era înregistrat cu sensul „gaşcă, clică de hoţi care operează împreună“, explicaţie reluată în Dicţionarul de argou al lui G. Volceanov (2006). E foarte probabil vorba de un sens vechi, păstrat fie în listele de cuvinte ale poliţiei, fie chiar în argou – dar e greu de spus cît mai circulă cu adevărat în prezent în mediile marginale. Sensul principal de azi al cuvîntului este desigur cel de „grup muzical folcloric“, care dă şi numele unui canal de televiziune: „Televiziunea de manele Taraf TV“ (gandul.info).
În româna din secolul al XIX-lea exista şi un alt turcism cu sens larg, folosit, printre altele, pentru denumirea unui grup muzical: dicţionarele noastre înregistrează sintagma tacîm de lăutari, care ni se pare astăzi destul de ciudată tocmai pentru că şi tacîm şi-a restrîns sensurile şi s-a specializat. De la sensurile foarte generale din turcă – „grup“ şi „set“ –, tacîm a ajuns să denumească în româna de azi doar setul de ustensile folosite pentru a mînca. Dacă taraf se referea la persoane, tacîm desemna în română mai ales lucruri – de la seturi vestimentare la mobilier: ca „ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operații sau specifice unei anumite îndeletniciri“ (DEX). Uneori cuvîntul desemna totuşi şi grupuri de indivizi, ca în „tacîm de lăutari (taraf cu instrumentele: vioară, cobză, nai ș.a.)“ (Scriban, 1939). E drept, evoluţia lui tacîm în română a lăsat mai multe urme: de exemplu, expresia tot tacîmul, care nu se referă, desigur, la cuţite şi furculiţe, ci se poate aplica oricărei situaţii („tot ce e nevoie, serviciu complet“). În perioada comunistă, cum se ştie, tacîm ajunsese să desemneze, în registrul colocvial, un produs alimentar de cea mai proastă calitate, printre puţinele care se mai găseau în anii ’80. Definirea sa în dicţionare are unele variaţii: „aripi, gheare, gîturi de pasăre“ (DEX) sau „carcasă (de obicei de pui)“ (Dicţionarul de cuvinte recente, ediţia a doua). Tacîm de pui poate fi la fel de bine o denumire tehnică, legată de sensurile mai vechi ale cuvîntului (ca set de părţi mai puţin valorificabile din carnea de pui) sau o metaforă glumeaţă, bazată pe o asemănare vizuală (între ghearele de pui şi furculiţe, de exemplu). Interesant e că formula tacîm de pui se păstrează şi azi, fiind înscrisă pe unele ambalaje şi evocată în reţete culinare.
Apropiate de o sinonimie parţială – de contextul lăutăresc în care erau echivalente în limba mai veche –, taraf şi tacîm ilustrează atît profundele schimbări semantice pe care le au suferit turcismele intrate în română, cît şi surprinzătoarea lor vitalitate.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Foto: wikimedia commons