„Țara ne vrea proști“

Așa scrie pe unul dintre bannerele atîrnate la intrarea Facultății de Drept a Universității din București.

Nu mi-e foarte clar nici cine sînt acei „noi“, nici cine e „țara“ despre care se spune. „Ne“ se referă la studenții din facultate, la cei din UB, la studenți în general, sau la români? Cît despre „țară“, mi a amintit de zicerea atribuită lui Tudor Vladimirescu, pe care o învățam, culmea, din manualele comuniste: „Patria e norodul, nu tagma jefuitorilor“. Într-o bogată tradiție autohtonă, „jefuitorii“ rimează cu „conducătorii“. Passons.

Nu știu în ce măsură conducătorii noștri ne vor proști și își dau silința să ne aibă după voia lor. Fără nici un dubiu, însă, ne cred proști.

S-a spus că în anul acesta s-a făcut pentru prima oară o distribuire fundamentată a locurilor bugetate pentru universități. Atît de fundamentată, încît, în final, s-au luat locuri de la universitățile de vîrf din România și s-au dat… nimeni nu știe exact unde.

Pentru prima oară, într-adevăr, oficialitățile au stabilit o serie de specializări de interes prioritar – evident, din domeniul științelor exacte. Excelent. Statisticile europene arată că sîntem fruntași la numărul de studenți în inginerie și în agronomie, și codași la științe socio-umane. N-are nimic. Să-și vadă Europa de trebile ei, noi ne vedem de ale noastre.

Dar, dincolo de „detaliile“ modului de a stabili aceste priorități, rămîne în suspensie o întrebare elementară: chiar nu există altă cale de a dezvolta decît distrugînd? Ministerul Educației pare să fi acționat precum instalatorul pe care îl chemi să-ți repare o țeavă, după care trebuie să chemi un zidar să-ți astupe găurile din pereți, după care ai nevoie de un electrician să-ți schimbe cablurile retezate din întîmplare ș.a.m.d.

Și dacă se dorea să fie încurajate anumite domenii, fie ele care or fi, nu era mai normal ca ele să fie atribuite cu destinație specială prin competiție publică? Că mi-e greu să cred că se pricepe toată lumea, de pildă, la nanotehnologii.

A mai fost o inițiativă lăudabilă: locuri speciale pentru cei ce doresc să urmeze o carieră didactică și pentru absolvenții de licee din mediul rural. Sensul celor dintîi nu îl înțelege nimeni, deși sîntem în prag de admitere. Să zicem că aceste locuri ar urma să fie ocupate doar de candidați care își asumă obligația de a absolvi modulul psiho-pedagogic, pentru a avea apoi dreptul de a preda în sistemul de învățămînt. Chestia e însă că, dacă există carențe de personal didactic într-un domeniu sau altul, într-o zonă sau alta, ele nu decurg în nici un caz din lipsa de absolvenți abilitați. Marea majoritate a studenților, în special la discipline cu „cerere“ mare în școli, precum română, limbi străine, matematică, se achită și de îndatoririle – facultative – certificării pentru cariera didactică. Hiba e în ce se întîmplă după absolvire. Sau, poate, ministerul s-a gîndit că în felul ăsta îi va obliga pe cei în cauză să meargă la catedră. Aceeași veșnică încurcătură a social-democrației dîmbovițene, pentru care un drept e totuna cu o obligație. Despre masteratul didactic și celelalte măsuri pentru întărirea pregătirii profesionale a cadrelor didactice, lăsate să putrezească în Legea educației de șapte ani încoace, nu mai vorbește nimeni.

Locurile destinate absolvenților de licee din mediul rural par să fie, în intenția oficialilor, o măsură de discriminare pozitivă. Foarte bine. Inechitățile dintre urban și rural constituie una dintre problemele istorice ale României. În secolul trecut ele erau compensate, într-o oarecare măsură, prin inițiative locale, de sprijinire financiară a celor mai buni „copii ai satului“ ca să meargă la studii la oraș. Cine garantează că acum vom avea de a face cu candidați similari? Nu știm nici măcar dacă se vor putea ocupa locurile cu pricina, dacă vor exista suficienți absolvenți de bacalaureat ca să le ia în primire, nu știm nimic. Jucăm o idee, în principiu corectă, la loteria birocratică a formalităților de admitere.

„Revoluția“ gîndită pe un colț de masă se anunță, încă din start, un fiasco, așa cum a fost cea a manualului unic, inițiată de predecesorul actualului ministru.

În fine, argumentul suprem: legătura cu piața muncii – un argument care, prin populismul lui, face adepți, tot așa cum a prins și sloganul cruciadei împotriva „mafiei manualelor“. Găsești pe net o sumedenie de comentatori care vituperează împotriva universităților ce fabrică numai „filozofi“ muritori de foame, de care nimeni nu are nevoie. Lipsa de informații cît de cît concludente poate permite oricui să afirme orice pe această temă. Un singur lucru e cert: și piața muncii, ca și specializările prioritare, e cuibărită prin ungherele minții decidenților din educație. Iar celor care cred că universitățile ar trebui să fie un soi de școli postliceale, de arte și meserii, ar trebui să le reamintim că cel mai prețios capital de care dispune o țară cu resurse relativ modeste cum e România îl reprezintă materia cenușie.

Țara ne vrea proști, ne crede proști și, mai nou, țara ne cere să nu mai vedem prostia și să nu o mai arătăm cu degetul, ca niște defăimători ce sîntem. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.