Ţara mea ca o manea

Întîmplarea a făcut să lipsesc din ţară vreo două săptămîni, exact aceste ultime săptămîni de schimbare la faţă a României, astfel încît, cînd m-am întors acasă şi am deschis televizorul, nu am înţeles unde am ajuns. Cîteva ore în şir am avut impresia halucinantă că toate canalele media transmit un soi de Vacanţa Mare de proastă calitate, o polifiction grotescă din care nu înţelegeam nimic. Pînă în momentul în care un personaj secundar al acestui spectacol, întrebat la un post de radio de ce nu au aşteptat alegerile pentru a face, în linişte, toate aceste schimbări derutante, a răspuns teribil de spontan: „Da’ ce, sîntem fraieri?“. Fraier... Această angoasă de a nu fi fraier îmi aducea aminte de ceva... „Mama n-a făcut un fraier“, vorba lui Nicolae Guţă. Da, asta era: manelismul! Manelismul, nu manelele, căci despre manelism ca fenomen social este vorba, şi nu (doar) despre manele, care sînt cronica grotesc-lirică a acestuia.

Am mai scandalizat multă lume, cu cîtva timp în urmă, afirmînd (şi argumentînd) faptul că nu ţiganii au manelizat societatea, ci aceasta, gata manelizată, a constituit materia primă a „carnavalului“ manelist. Maneliştii au fost astfel, fără să-şi propună, cei mai fini sociologi şi analişti politici ai societăţii postcomuniste.

Dar ce am fi putut – sau poate ar fi trebuit – să înţelegem, de fapt, din cronica sentimentală a manelelor? Un lucru înfricoşător de simplu: idealul la care visa cu adevărat marea majoritate a membrilor acestei brave new world a tranziţiei din România era pur şi simplu satisfacerea dorinţei, individuale şi egoiste – narcisice, ar zice, probabil, psihanaliştii. După ani de frustrări regulate şi alienări sistematice, „capitalismul“ scotea dorinţa de pe cartelă şi băga jubilaţia la liber. Iar maneliştii au sesizat rapid această nouă „cerere“ a publicului şi i-au cîntat în strună: dorinţele voastre vor fi realitate!

Partea sumbră a acestui narcisism descătuşat şi invadator este că, la acest nivel şi astfel orchestrate, dorinţele nu pot fi decît bazale: sex, avere şi, mai presus de toate, putere. A le avea înseamnă a reuşi, a fi un winner – sau, în termenii manelelor, un barosan. În caz contrar, nu eşti decît un amărît de fraier. Redundanţa obsesivă a manelelor a conturat astfel cel mai consistent model de reuşită socială din România recentă: dorinţa de a fi „barosan“ cu orice preţ vs angoasa de a nu deveni un „fraier“. Tertium non datur!

Tot manelele au exprimat – şi astfel au cristalizat – mijloacele utilizate deja pentru a atinge această aspiraţie socială: să ai „tupeu“ şi să faci „ce vrea muşchii tăi“. Singurul obstacol pe acest drum spre reuşită sînt „duşmanii“. Lumea românească flatată de manele este astfel una darwinistă, în care singurele două categorii sociale semnificative sînt prietenii şi duşmanii, iar singurele două statute reprezentative sînt barosanii şi fraierii. Pentru a cîştiga apartenenţa la categoriile pozitive ale acestei dihotomii structurale, mijloacele sînt cele ale selecţiei naturale.

Dacă părăsim acum „expertiza“ maneliştilor şi încercăm să mergem mai departe, lucrurile nu fac decît să se expliciteze. Nici o societate nu poate exista multă vreme fără un orizont al speranţei, fără un set de aspiraţii care să-i mobilizeze comportamentele şi să-i orienteze alegerile. Acestea sînt exprimate şi cristalizate, de regulă, de către o elită publică mai mult sau mai puţin activă şi credibilă, care reuşeşte să impună un set de modele mai mult sau mai puţin legitime şi împărtăşite. Doar că astfel de modele au întîrziat să se coaguleze în societatea română. La nivelul elitelor, mai ales, primul deceniu a fost structurat de maniheismul comunism – anticomunism, cu o succedare relativ democratică la putere a celor două tabere. Polaritatea a fost continuată o vreme, subordonată totuşi în mai mare măsură imperativului de a dovedi asumarea modelului european. După aderarea la UE, am rămas însă fără modele. O parte importantă a elitelor a încercat să propună în continuare anticomunismul ca model peren, dar nu a făcut decît să se vadă anexată unui joc politic din care n-a înţeles nimic. Şi atunci s-a petrecut ceva dramatic: instituţionalizarea manelei. „Credeţi-mă pe cuvînt / Eu vă cumpăr, eu vă vînd / De o viaţă fac ce vreau / Banii jos şi fruntea sus / Ş-am ajuns unde-am ajuns!“ Maneaua a devenit politică de stat. Căci ce altceva fac politicienii noştri decît să se viseze „baştani“ şi să-i înjure pe „duşmani“?

A fost opera Marelui manelist, care a intuit mai bine decît oricine dorinţele ascunse ale românilor şi le-a cîntat la ureche maneaua politică potrivită. După care a avut tupeu şi a făcut ce-a vrut muşchii lui, eliminîndu-şi unul cîte unul duşmanii şi validînd de data aceasta un model pragmatic şi palpabil de reuşită, care s-a propagat apoi rapid în toate straturile societăţii. Şi l-au însuşit şi „duşmanii“ lui (ar fi trebuit să fie „fraieri“ să n-o facă...), care au trebuit să muşte însă zăbala mulţi ani de zile pînă să prindă suficient tupeu ca să poată face, la rîndul lor, ce vrea muşchii lor. Iar cînd au început să o facă, s-a dovedit că nu sînt la înălţimea artei perverse a Maestrului. Şi nu va mai trece mult timp pînă cînd cei doi manelişti veleitari se vor duşmăni la rîndul lor, făr’a prinde chiar de veste...

Sîntem prea subjugaţi, se pare, momentului şi distribuirii maneliste de prieteni şi duşmani pentru a privi cu o oarecare detaşare şi înţelegere la ce se întîmplă cu adevărat. Or, ceea ce se întîmplă cu adevărat important în ultimii ani nu este (doar) o serie de păcate individuale, ci o greşeală istorică. Iar greşelile istorice se plătesc totdeauna, chiar dacă nu imediat, şi chiar dacă nu de către autorii lor individuali, ci de către societăţi în ansamblul lor...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.