Tangoul "să nu exagerăm"!

6 iunie 2012   TÎLC SHOW

Proastă, foarte proastă,

ziua aceea de joi, spre prînz, cînd

a sunat telefonul şi o voce pe care o cunosc de peste 60 de ani de viaţă şi activitate (contra)revoluţionară,

vocea unui prieten cu care de mult nu mai e uimitor că, fără să ne auzim zilnic, ne potrivim în toate generalizările şi detaliile acestei bătrîne modernităţi,

m-a întrebat:

„te deranjez...? sper să nu te superi, dar azi ai o greşeală în articolul tău... Ultimul ţărm nu e al lui Kubrick... ştiu Kubrick pe dinafară... e al lui...“

şi i-am spus imediat:

„e al lui Kramer! Stanley Kramer... Corabia nebunilor... ...„sper să nu te superi pe mine, dar între noi...“ „ştiu, noi, cinefilii... cum să mă supăr? mă supăr pe mine...“

şi am bătut cîmpii, cu Oscar Werner şi Simone Signoret de pe corabia aceea, pînă la situaţia din Siria şi Israel,

l-am asigurat că voi face o erată,

începusem deja să mă prelucrez: „nu exagera!... nu te zdrobi!“

şi, ca de obicei în asemenea cazuri de erată, îmi apăru instantaneu, cine altul decît Acela care bătea, acum 100 de ani,

telegramă de la Berlin la Universul, pentru o virgulă,

inutil, ca de obicei,

nu pot să nu mă exagerez în asemenea catastrofe,

îmi cade pe cap universul, cu „u“ mic,

cum de-am făptuit-o? de ce?

(mai apare, reflex condiţionat, şi N. M., criticul care era citit, pe vremuri, în fiecare joi, care îmi jurase că nu-l interesează nici o greşeală de tipar)

era clar, prea clar de ce,

veşnicul diagnostic al lui Kafka:

graba şi lenea, lenea şi graba omului,

mi-a fost lene să verific în dicţionar al cui e Ultimul ţărm, îl ştiam prea bine, cu Ava Gardner, cu Fred Astaire, care nu dansa, nu cînta, conducea o maşină de curse, să bată ultimul record mondial, cu finalul în care lumea stătea la coadă ca să-şi ia ultima pilulă,

să te ia dracu’, cu tot ce ştii mai bine,

să te ia dracu’ pentru graba asta, ca să pui mereu punct,

să te ia dracu’ pentru jurnalismul ăsta, la care nu vrei să renunţi, după peste 60 de ani cu creionul între degete, 60 de ani, cum crede Malraux că îţi trebuie ca să devii om,

dar ce fel de om? fără lene? fără grabă?

exact, un om fără lene, fără grabă, fără erată, nu ar fi o nouă tragedie?,

după aceea născută din orgoliul de bază, orgoliul de a nu greşi niciodată, de a nu fi niciodată în eroare?

(din nou reflex condiţionat, filozoful care face insomnie dintr-un nume greşit scris, dintr-un citat prost datat, torturat de exactitate).

Şi – brusc – dacă e un fleac?

E monstruos pînă unde te vrei invulnerabil, te milogeşti, te convulsionezi pentru fleacuri, cînd nu ai dat erată la greşelile pe toată viaţa!

Nu poţi trăi fără bombasticismele tale vitale?

Şi, brusc, apăru melodia acelui tangou străvechi, în care înlocuisem cuvintele „să nu ne despărţim“ cu „să nu exagerăm“.

E imnul meu subversiv, ca „Trăiască Regele!“ – odinioară, ca „Internaţionala“ – azi, cu care mă liniştesc discutabil.

Şi aici avu loc ultima laşitate: la urma urmei, cine o va observa? La urma urmei, cîţi mai trăiesc dintre cei care mai ţineau minte măcar finalul din Ultimul ţărm? La urma urmei... – nu există expresie mai superficială decît „la urma urmei“...

În fond, la penultima urmă a urmei, ar trebui să fii mulţumit: poate că nu va fi ultima ta eroare – ce-i aia mulţumit?, „fiţi cît mai flegmatic, e tot ce vă propun“, cum mi-a zis recent un Tihon de serviciu psihic.

Şi, în acest sens, am luat Paris Match-ul consacrat alegerilor din Franţa, din care am aflat că, în 1981, Jacques Chirac, liderul dreptei, spunea despre un tinerel, François Hollande, adversarul lui socialist, în Corrèze, că e mai puţin cunoscut decît Baltique, labradorul lui Mitterrand.

Erata mea a apărut în numărul trecut al Dilemei vechi.

Mai multe