Talpa-gîştei

Scrisul de mînă îşi restrînge tot mai mult utilizarea: mulţi dintre noi mîzgălim tot mai grăbit bileţele şi liste de cumpărături sau (profesoral) însemnăm scurte comentarii pe marginea unor texte şi cîteva cuvinte pe tabla din sala de curs. Cele mai multe texte sînt scrise cu ajutorul tastaturii, uneori cu enervantele intervenţii ale programelor care ne propun clişee utilitare şi ne corectează jocurile de cuvinte. 

Sînt tot mai rare şi formulele de caracterizare a scrisului urît. Una dintre cele mai vechi, aproape uitată astăzi, e talpa-gîştei (şi, în forma populară, talpa-gîştii): compus folosit pentru a desemna atît semnătura lăbărţată şi indescifrabilă, cît şi scrisul stîngaci, neexersat, inestetic. Termenul are două atestări literare destul de cunoscute: una, din Amintirile lui Creangă, în care Trăsnea e cuprins de deznădejde în faţa explicaţiilor greoaie din manualul de gramatică: „las’ că, de scris, talpa gîştii, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot, nu româneşte, ci ţărăneşte“. Cealaltă se găseşte în teatrul lui Alecsandri, în scena în care Arvinte îl îndeamnă pe Pepelea să iscălească un act de vînzare (zdelcă): „Pune-ţi talpa-gîştei pe zdelcă“ (Arvinte şi Pepelea). Citatul e folosit, în unele dicţionare, pentru a ilustra sensul „semnare prin punerea degetului“ (dedus din texte şi de Iuliu Zanne, în Proverbele românilor, I, 438). Explicaţia nu se potriveşte însă cu scena respectivă, în care se înţelege clar că e vorba de o semnătură propriu-zisă, nu de o simplă amprentă; Pepelea ştie carte, iar iscălitura lui e comentată de celălalt personaj: „Arvinte (examinînd hîrtia): Minunat!… Ai o slovă mai citeață chiar decît a dascălului Pricochi din Podu-Iloae“. Tot în teatrul lui Alecsandri, termenul e folosit de personajul Papă-lapte: „mi-ai scris un răvaş plin de talpa-gîştii… adică un răvaş neînţălegibil“ (Kir Zuliardi). Compusul pare a se fi folosit şi în desemnarea populară a unei slove (în vremea alfabetului chirilic), a unei litere sau cifre, ulterior; într-un text al lui I.C. Vissarion (din Sburătorul, 1 mai 1920), un ţăran îşi descrie nivelul modest de alfabetizare în termenii pitoreşti ai analogiilor animaliere: „– Ştii tu carte? – Aşa, ştii: talpa gîştii, unghia puiului… da ăsta ştie — şi arătai pe ăsta, pe primar“. 

Un sens grafic asemănător, mai puţin cunoscut, dar evocat de mai mulţi folclorişti, aparţine terminologiei artistice populare: talpa-gîştei (sau laba-gîştei) e un model decorativ folosit în încondeierea ouălor de Paşti, în ornarea unor obiecte de ceramică etc.

Dintre sensurile vechi ale termenului s-au păstrat prea puţine în uzul contemporan. Compusul talpa-gîştei e folosit astăzi aproape exclusiv ca denumire populară a unei plante (Leonurus cardiaca) ale cărei frunze au o formă specifică (interpretată în alte limbi prin analogie cu palma umană sau cu o coadă de leu). Botanica populară cuprinde numeroase suprapuneri: în dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române – DLR, Litera T) sînt înregistrate alte nouă plante care au, regional, aceeaşi denumire. Talpa-gîştei şi mai ales laba-gîştei sînt şi metafore lexicalizate (poate preluate din franceză, prin traducerea compusului patte d’oie) pentru ridurile dispuse în evantai la colţurile externe ale ochilor.

De la caracterizarea scrisului la cea a vorbirii trecerea e foarte simplă şi se produce adesea în glumă („Vorbeşte mai citeţ!“); astfel, talpa-gîştei ajunge să descrie, adverbial, în locul scrisului necultivat, vorbirea rudimentară. Un exemplu contemporan provine dintr-un blog cu particularităţi regionale (moldoveneşti): „se va întîlni cu G., iar acesta vorbeşte talpa gîştii“ (cojocari.ro, 2009). Transferul nu e însă nou; este atestat cu decenii în urmă, într-o proză publicată de Gala Galaction în Revista Fundaţiilor Regale (1 martie 1934): „nu mă fura cu filozofia ta şi aşteaptă-mă să mă exprim mai talpa-gîştii“. 

O deviere actuală ceva mai stranie tratează termenul descriptiv ca măsură de nivel, probabil prin contaminare cu alte repere glumeţe: „care este, mă rog, nivelul vostru de pregătire? cel de sub talpa gîştii sau cel de la genunchiul broaştei?“ (forum.portal.edu.ro); „nişte persoane iresponsabile şi cu un nivel de cultură politică sub talpa gîştii“ (ziare.com) 

În fine, o serie de exemple recente reinterpretează formula în cheie absurdă: contextul „foaie verde“ e perfect potrivit pentru o denumire de plantă, dar, paradoxal, activează prototipul animalier al metaforei, care intră astfel în tiparul nonsensurilor umorului popular: „Mai bine aţi vedea ce predau profesorii la şcoală… adika foaie verde, talpa gîştii… noi ne facem că predăm, voi vă faceţi că-nvăţaţi!“ (comentariu, hotnews.ro); „Ce-am citit eu p’aici (…) e ca un fel de «foaie verde talpa gîştei, dă-te jos din corcoduş»“ (comentariu, 9am.ro). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).