Tăcerea istoriei, zarva memoriei

9 februarie 2006   TÎLC SHOW

in urmă cu aproape un an, pe 23 februarie '05, Parlamentul francez vota legea 158/ 2005, al cărei articol 4 prevede că "programele şcolare vor recunoaşte în particular rolul pozitiv al prezenţei franceze în teritoriile outre-mer, mai ales în Africa de Nord, şi vor acorda (...) combatanţilor armatei franceze din aceste teritorii locul de onoare pe care-l merită". Ce-a urmat: supărări şi proteste ale politicienilor sau intelectualilor maghrebini, ca şi proteste ale unor intelectuali francezi - vezi scrisoarea a 19 dintre cei mai eminenţi istorici ai Franţei de azi (J.-P. Azéma, P. Nora, M. Ferro, P. Milza, M. Winock etc.), în care se cere Libertate pentru Istorie, spunîndu-se că într-un stat normal nu revine Parlamentului sarcina de a stabili ce e adevărat şi ce nu, în ştiinţe. E greu de spus dacă această lege a mai pus şi ea paie pe focul maşinilor ce-au tot ars în periferiile pariziene la sfîrşitul verii, dar mi se pare credibil că un rol în crearea unei anume stări de spirit printre francezii de origine africană tot a avut. La a doua vedere veţi spune că, din păcate, toţi au dreptate - din păcate, pentru că, aşa cum se va vedea mai jos, inexistenţa unei dihotomii clare pune probleme epocii noastre postmaniheiste. Legea 158/2005 e o lege tipică pentru un guvern de dreapta (şi mai ales pentru unul de dreapta francez!) şi se referă la colonizatori care au fost, la vremea lor, un factor de civilizaţie; dar şi africanii au dreptate - coloniştii aduceau cunoştinţe, dar luau tot ce le cădea sub mînă: minereuri şi mirodenii şi banane şi cîte un monument egiptean etc. Cam aşa stau lucrurile şi în cazul următor. Ca un filoamerican care, spre sfîrşitul lui '89, ascultam cot la cot Alice Cooper şi Compact, ca unul născut într-o parte de Europă care, la finele anilor '70, se uita vrăjită cum împărţea avocatul Rudy Jordache dreptatea în Om bogat, om sărac şi cum mai pătimea el de pe urma chiorului Falconetti, ca unul care, mai încoace, am suferit alături de Michael Douglas în tribunal, după ce amărîtul a fost violat de Demi Moore (între noi fie vorba, se poate şi mai rău!), ei, da, săptămîna trecută, la aflarea veştii cum că US Marine-şmecheraşul Van Goethem a scăpat nevinovat după ce l-a stîlcit pe Teo Peter, am spus şi eu, alături de dvs., Shame on you, America! După care parcă m-am mai calmat şi mi-am adus aminte că noi (adică România în care ministru de Externe în Guvernul Năstase era Mircea Geoană) am semnat un oarece document cu SUA, pe 1 august 2002, la Bucureşti, prin John Bolton - atunci secretar de stat pentru afaceri strategice în Departamentului de Stat - şi Cristian Diaconescu, atunci secretar de statîn MAE român: acordul bilateral privind exceptarea militarilor americani de la extrădare către Curtea Penală Internaţională! O avea vreo legătură?! Chris Patten (atunci comisar european pentru Relaţii externe) şi toată floarea cea vestită a UE, de la Romano Prodi la Günther Verheugen, au cam strîmbat din nas, dar noi, aprinşi de febra pre-NATO, am fi semnat orice! Unde mai pui, apoi, şi acest sîcîitor detaliu: şoferul din maşina în care era Teo Peter n-a vrut să se ducă martor la proces în State, pe motiv că (citez din memorie) Dom'le, io zic că cu mine sau fără... ăăă... io cre' că... şiii... mi-a fost frică... ăăă... nu mi-a spus nimeni că treb'e... ăăă... etc. Sigur că familia lui Teo Peter are dreptate. Dar, iarăşi (fatalitate!), parc-ar avea şi juraţii americani ceva dreptate (date fiind cele de mai sus), mai ales dacă şmecheraşul american, fost cetăţean turmentat, iubăreţ şi ambetat cu beretă de mariner, o fi avut un avocat bun, dintr-ăia în stare să prezinte România ca fiind una dintre ţările alea depărtate dinspre care, oh, God!, păzea că apare un King Kong, ceva! În fine, a treia poveste: în septembrie trecut, Jyllands Posten, cel mai popular ziar danez, publica nişte caricaturi cu profetul Mahomed; ulterior, ele erau reluate de o revistă norvegiană şi tot aşa: cum mai apăreau într-un ziar, cum sporeau, logic, şi protestele musulmanilor; pînă pe 1 februarie a.c., cînd parizianul France Soir a dus focul acolo unde era şi pulberea. Cui să dai dreptate? Imamilor sau cartoon-iştilor? Lui Jack Straw, britanicul de la Externe, care spune că libertatea cuvîntului nu e, în sine, un permis pentru a ofensa religia altora (ceea ce e adevărat), sau premierului danez Anders Fogh Rasmussen, care declara la Al-Arabiya TV că "m-aş bucura să înţelegeţi că danezii apără de generaţii libertatea cuvîntului şi a credinţei, asta-i ceva vital şi indispensabil în democraţia noastră, iar pe de altă parte eu nu pot să controlez ceea ce apare în media!"? Cui să dai dreptate cînd toţi par că o au? Ei bine, dle Văcăroiu (cum?!, vă temeaţi că o să vă uit tocmai în această săptămînă?!), în chiar astfel de clipe gîndul meu fuge spre dvs., spre calmul salvator cu care-i împăcaţi pe toţi (pe Iorgovan cu Geoană, pe Funar cu Frunda, pe Frunda cu Constituţia etc.). Drept care vin şi eu cu o-ntrebare: sigur nu vreţi să lăsaţi miza mijlocie a Senatului nostru şi să daţi o fugă spre (să zicem) miza mare de pe Fîşia Gaza?! drian CIOROIANU

Mai multe