Syndicate

13 aprilie 2022   TÎLC SHOW

Era o după-amiază aurie și călduță de iarnă, numai bună să cutreieri fără griji Splaiul de pe malul Dîmboviței. Numai că eu aveam treabă. Îmi începusem de curînd munca de ziarist și trebuia să scriu un articol despre marile centrale sindicale care tocmai se înființaseră și începeau să se miște pe scena țării noastre abia scăpate de comunism. Am intrat la adresa indicată, o clădire imensă, un fost institut, care se transformase deja într-un sediu de birouri pentru o mulțime de firme și agenții. Țin minte că, după ce am arătat buletinul unui portar, am primit un fel de bon de intrare, așa cum se mai întîmplă încă astăzi la sediile Radioului, Televiziunii publice sau ale unor ministere, și am fost întîmpinat de un domn. Mi-a spus că numai unul dintre lifturi era bun și ducea la birourile Frăției, căci aceea era marea centrală sindicală la care ajunsesem. Era o confederație care pornise de la un sindicat al șoferilor (neamul lui manivelă, cum îi ziceau unii). Birourile lor ocupau, mi se pare, două etaje. În timp ce parcurgeam un coridor foarte lung și întunecat, cu nenumărate uși pe dreapta și pe stînga, însoțitorul mi-a explicat că au departamente de negociere, birouri de analiză, cabinete ale celor din conducere și multe altele. Era, adică, o ditamai instituția, nu glumă, care se dezvoltase destul de repede. Jurnaliștii erau pe atunci tratați ca niște păsări rare, mulți se străduiau să-și facă reclamă prin intermediul lor, să apară în ziar sau la televizor, nu se putea rata o asemenea ocazie.

Am fost primit de un vicepreședinte care mi-a oferit o cafea și m-a întrebat cam care era scopul vizitei mele. Am explicat că nu mă interesa actualitatea strictă, că voiam să fac o expunere mai generală a dezvoltării sindicatelor post-revoluționare din România, motiv pentru care aveam de gînd să trec pe la toate marile centrale sindicale. Mai existau pe atunci CNSLR, condusă de Victor Ciorbea (care s-a unit apoi cu Frăția), Cartelul Alfa, condus (și astăzi) de Bogdan Hossu, Blocul Național Sindical și alte organizații mai mici. Între ele existau deja alianțe și rivalități. Se băteau în declarații despre numărul sindicaliștilor pe care-i reprezentau. Ideea de expunere generală le-a surîs. Era loc destul să mi se laude. Am stat de vorbă cu un vicepreședinte, cu secretarul general (cred că se numea Adrian Cosmescu) și cu alții care apăreau pe rînd în micul birou în care fusesem primit. Mi-au spus că sînt afiliați la o mare organizație sindicală internațională „frățească” cu peste o sută de milioane de membri. O organizație care le-a oferit cursuri de negociere și expertiză în gestiunea și circulația informațiilor între sindicate. Întrebările mele, pe care reușeam să le strecor sporadic, s-au epuizat la un moment dat, însă ei au continuat să-mi prezinte lucrurile minunate pe care le făceau. Organizau greve și proteste. Minutele s-au făcut ore. Nu-mi trecea prin cap pe atunci că voi ajunge să iau interviuri la radio de nici două minute.

Șefii confederației intrau și ieșeau, erau mai mulți care voiau să vorbească cu mine, trebuia să mă simt măgulit. Știam că nu aș fi avut spațiu tipografic nici pentru o zecime din cele ce-mi tot spuneau. Cînd încercam totuși să închei discuția, mi se amintea că la un moment dat trebuia să vină și liderul suprem, Miron Mitrea. Nu voiam să-l ratez, așa că m-am învoit să tot aștept. Spuneau că omul participa la nu știu ce întîlnire, dar că negreșit avea să vină. Lumina de afară prinsese a se estompa, auriul se transforma în bronz, iar eu începusem să mă simt tot mai obosit, ca atunci cînd eram elev și făceam practică prin niște ateliere întunecoase, pilind fără chef tot felul de fiare, pînă cînd afară se întuneca. Deja nu mai eram prea atent la ce mi se spunea. Și chiar așa, ce tot aveau să-mi spună?

Fără experiență fiind, mi-am zis că asta o fi meseria de ziarist, stai și asculți, la nesfîrșit, vrute și nevrute. Eu eram la început, ei erau la început. Tot mai mult mi se părea că oamenii aceia urmăreau cu tot dinadinsul să mă convingă de justețea cauzei lor sindicale. Mi-a venit în minte formula „Qui s’excuse s’accuse”. Se simțeau oare vinovați de ceva sau păream eu neîncrezător în spusele lor?

Dintr-un simplu interviu, totul se transformase într-un fel de ședință de prelucrare din partea lor. Și Mitrea nu mai apărea. Obosisem și abia mă țineam să nu casc. Într-un sfîrșit a apărut și șeful. A recapitulat lucrurile, întrebîndu-și adjuncții dacă mi-au vorbit de aia și de ailaltă. Mi-a repetat și el unele lucruri, mi-a spus de solidaritatea, de „frăția” care există între membrii lor de sindicat. Simbolul lor era, dacă mi-aduc bine aminte, un pumn strîns. Mitrea mi-a spus apăsat că ei, sindicaliștii de la Frăția, se ajutau între ei, că formau un fel de echipă foarte strîns unită. Și mi-a arătat pumnul său strîns. „Știi ce înseamnă în America syndicate?”, m-a întrebat. Nu știam. „Înseamnă mafie! Noi sîntem ca o mafie. Înțelegi?” Se uita la mine insistent. Am simțit cum mă străbătea un fior de complicitate. A ținut apoi să precizeze totuși ceva de genul că, desigur, nu se ocupă cu crimele, dar că sînt la fel de legați între ei ca o mafie. Și iarăși mi-a arătat pumnul strîns. Eram pe atunci cu toții la începutul unui drum, al unei cariere. Interesant e că, după mai bine de două decenii petrecute în asemenea structuri sindicale și apoi politice, el avea să ajungă chiar acolo unde ajung, uneori, mafioții: după gratii.

Am ieșit din acea instituție ca bătut. Afară era deja întuneric. A doua zi urma să mă întîlnesc cu Victor Ciorbea. Nu devenise nici el încă personajul politic binecunoscut ulterior.

Mai multe