Suspiciunea
Mai devreme sau mai tîrziu, tot o să aflăm cine l-a ucis pe pădurarul Liviu Pop. Deocamdată, campania electorală pentru funcția de președinte al României, tentativele de alcătuire a noului guvern și lupta pentru putere din PSD ocupă toată scena. Președintele în exercițiu al României încă nu a ieșit în fața națiunii să ceară organelor competente soluționarea rapidă a acestui caz. Tăierile ilegale și jaful din pădurile țării noastre au devenit de multă vreme un subiect delicat, de care se ating din ce în ce mai puțini politicieni. Oare de ce? Nu pare să conteze prea mult faptul că Liviu Pop e al șaselea pădurar ucis în ultimii doi ani. Dimensiunea simbolică uriașă a acestei serii de omoruri nu prea îi tulbură pe cei care conduc destinele acestui stat membru al Uniunii Europene. După cum nu mai contează nici faptul că, pe suprafețe mari din această țară, instituțiile statului în care trăim parcă sînt lipsite de orice putere.
Cînd vine vorba despre tăierile ilegale, despre furturi uriașe de masă lemnoasă, un somn asemănător unui leșin lovește cea mai mare parte a autorităților responsabile. Sau se pogoară din senin o frică dătătoare de fiori. Oare de ce? Și oare de ce se șoptește pe la colțuri că hoții de lemne se bucură de un nivel incredibil de protecție? Protecție din partea cui? Nenumărate anchete se opresc în fața pădurii, ca invadatorii din poveste, temători de duhurile care ar putea să bîntuie pe acolo. Activiștii societății civile și jurnaliștii sînt luați pe sus cu fulgi cu tot, amenințați, intimidați, agresați fizic, puși pe fugă. Asta se întîmplă de zeci de ori. Nu te poți plimba prin anumite locuri fără să treacă pe lîngă tine mașini de teren din care niște indivizi te întreabă, mai întîi doar din priviri, ce cauți pe-acolo. Ai senzația că ai intrat într-o altă țară, în care n-ai ce căuta, iar stăpînii ei îți spun în toate felurile că nu ești binevenit. Cîteva echipe de jurnaliști din București, la fel ca alți colegi din toată țara, mulți activiști de mediu, cetățeni preocupați de această problemă urlă și cer socoteală, de ani în șir, cît îi țin plămînii. Efecte există, uneori, dar mereu par prea slabe.
De la tipii duri care stăpînesc străzi și cartiere pînă la „baronii“ care împărățesc peste județe întregi, de la atotputernicii hoți de lemne pînă la marii traficanți de ființe, țara în care trăim arată ca scena unui spectacol dătător de fiori. Lupta electorală de la televizor pare ceva ridicol, aproape complet decuplat de realitatea în care trăim. Nimeni nu mai crede că puterea reală e la instituții și la concetățenii pe care îi votăm să facă parte din organismele reprezentative ale țării. În ultimii ani, bulversarea constantă a actului de justiție arată ca o componentă normală, acceptată, a felului nostru de viață. Studiourile televiziunilor gem de invitați, iar prin secțiile de Poliție bate vîntul. Specialiștii în păreri pot fi adunați în divizii întregi, dar deficitul de personal al instituțiilor responsabile cu respectarea legii și a ordinii publice a devenit subiect de bancuri. Iar lupta pentru această iluzorie putere politică a sechestrat mințile și preocupările unei majorități care asistă ca la un meci de unde nu se mai înțelege nimic. Totuși, puterea politică reală pare să existe, din moment ce produce grămezi de bani pentru unii. Banii ăștia se văd în case enorme, terenuri, averi pe care nu le ai putea dobîndi în cinci vieți, cu salariul pe care îl primești pentru a fi în slujba cetățenilor.
Dar aceeași putere dispare în fața unora, mai mult sau mai puțin cunoscuți. A unora care operează ca în filme sau ca în știrile venite din alte colțuri ale lumii, unde democrația e doar un cuvînt din dicționare încă nepublicate. În România, avem oameni pe care îi învestim cu putere, în urma unor alegeri. Dar se dovedește că există alții, pe care nu i a ales nimeni, care au o putere mai mare decît cea a reprezentanților majorității. Și totul e difuz. O ceață deasă se lasă, brusc, peste toate discuțiile de acest fel. Cine sînt oamenii ăștia atît de puternici? Cum poți avea atîta putere, alta decît cea politică sau a instituțiilor, într-o țară democratică, membră a Uniunii Europene? De ce există reprezentanți ai puterii politice care șoptesc pe la colțuri că forța acestor tipi misterioși nu poate fi înfruntată? Chiar există acești extratereștri pe care nu i-a văzut nimeni? Sau e vorba, cum s-a mai întîmplat, doar despre un păienjeniș de complicități și ticăloșie, o parte organică a stadiului în care se găsește modelul civilizațional înlăuntrul căruia viețuim? Sînt duhurile pădurii sau unii, niște indivizi foarte concreți, care, protejați de alți indivizi la fel de concreți, își văd de treabă, fură, amenință și ucid, la adăpostul acestei protecții?
Din nefericire, suspiciunea e un ingredient esențial al plămadei care ne alcătuiește. Un ingredient creat și hrănit cu nesfîrșită grijă. N-avem încredere în nimeni și în nimic. Iar această stare, amestecată cu teamă, alt ingredient esențial, leagă trainic sosul în care plutim de atîta vreme. De ce nu inundăm străzile și piețele publice, să cerem socoteală pentru crimele și jafurile din pădurile României? De ce nu sacrificăm timp și preocupare de orice fel pentru a lumina chipurile acelor „duhuri“ care bîntuie prin codrii patriei? Unde sînt patrioții pulsînd de vitejie care ar bate zilnic niște gay pirpirii, niște hipsteri obraznici, niște feministe revoltate? „Bogățiile țării noastre“ nu merită protecția celor care spun că își vor patria înapoi? Nu e o problemă de siguranță națională? Nu e o problemă a noastră, a tuturor? Aici, suspiciunea, ingredientul nostru drag, intră în funcțiune și produce reacția emblematică: o față care zîmbește vag, cu ochii mijiți, expresia abisală a neîncrederii. Și celebra ei replică de însoțire: „Fugi, mă, d-aici!“. Cu toate sensurile ei posibile.