Supraomul și victima

Abuzul de teorii ale conspirației nu e nou în politică. În epoca interbelică au existat cel puțin doi lideri celebri care au uzat și abuzat de explicații conspirative pentru a se afirma politic: Führer-ul și Căpitanul. Amîndoi charismatici, dar avînd nevoie de o retorică ce le putea legitima „rolul mesianic“ în politica momentului. O retorică ce combina strategia țapului ispășitor (evreii, comuniștii) cu elemente din Așa grăit-a Zarathustra – cartea în care Nietzsche anunță cu ambiții profetice „moartea lui Dumnezeu“ și vestește apariția Supraomului. 

Practic, funcția teoriilor conspirației din acea vreme era să legitimeze „salvatori“ naționali care erau priviți de mase ca avînd o aură supranaturală și un preaplin de vitalitate. Cele două caracteristici puteau justifica orice – evident și crima, ce devenea un act de eroism (a se vedea asasinarea șefului Poliției din Iași, Constantin Manciu, de către Codreanu). Eroul mesianic era privit prin lentile ierarhice și situat de imaginația populară exaltată într-un registru mitologic, ca un semizeu. Războinica mitologie nordică a fost utilă pentru a transfigura campaniile militare expansioniste ale lui Hitler. La fel, combinarea angelologiei creștine (Sf. Arhanghel Mihail are atribuții beligerante) cu venerația populară pentru haiduci a asigurat combustibilul imaginar ce a hrănit cultul închinat lui Codreanu. 

Epoca imaginarului nietzschean în care mitul Supraomului a fost valorificat politic a apus de mult. Azi trăim în era unui relativism al tuturor valorilor – pe care tot Nietzsche l-a vestit. Ce n-ar fi putut totuși înțelege Nietzsche, în logica lui care exalta „voința de putere“, este cum ar putea o teorie a conspirației să legitimeze nu un Supraom care debordează de vitalitate, ci o așa-zisă victimă. Cum ar putea, adică, un ins plin de carențe morale și intelectuale să folosească explicații conspirative nu doar pentru a trece drept imaculat, ci și pentru a folosi mila publică pe care o trezește maselor pentru a se declara stăpânul lor – și a converti acea milă pentru el în ură publică pentru adversarii lui. În optica lui Nietzsche, un asemenea ins s-ar folosi cu viclenie de abilitatea de a trezi resentimente gregare. Dar cel care conduce prin stimularea resentimentelor majorității nu este deloc, tot în viziunea lui Nietzsche, cineva demn de respect. 

Lumea s-a schimbat, așadar, și Supraomul lui Nietzsche e total demodat în politică. Liderii populiști de azi care se legitimează prin inventarea unor dușmani (Soros și oamenii lui, de pildă) și construirea unor conspirații pe care le repetă pînă cînd ajung să fie lua-te măcar de unii în serios sînt foarte departe de prototipul suprauman din Așa grăit-a Zarathustra. În fapt, ei pot fi plini de defecte: incompetenți, corupți, superficiali. Trecutul lor poate fi plin de fapte de corupție, susceptibile să fie pedepsite în Justiție. Funcția explicației conspirative e aceea de a deturna această realitate printr-o ficțiune, astfel încît acele defecte și acțiuni să nu mai conteze. În plus, de a-i prezenta avantajos ca pe victimele unor conspirații necruțătoare. Urmăririle sau condamnările penale pentru acte de corupție devin astfel o „vînătoare de vrăjitoare“ sau o vendetă politică a „statului paralel“, gelos pe succesul lor. În loc să trezească admirația, ca un Supraom puternic și charismatic, asemenea conducători trezesc ranchiuna față de cei care îi „persecută pe nedrept“ – Binomul, președintele etc.

Protestele împotriva acestui gen de lideri „demni de plîns“ devin și ele rodul unor conspirații. Chiar dacă guvernele pe care ei le controlează dau mereu cu oiștea-n gard, iar protestele au o miză democratică, în condițiile asedierii statului de drept, narațiunea conspirativă le deturnează semnificația. Nu neghiobiile sau faptele reprobabile ale propriului guvern sînt cauza protestelor, ci conspirația „sorosistă“ sau voința de a schimba violent guvernul a „bandelor #rezist“. Și, ne place sau nu, mulți iau de bună o atare ficțiune conspirativă, îi compătimesc pe „abuzați“ și îi detestă pe criticii și pe adversarii lor.

Astăzi, s-a impus, așadar, modelul conducătorului care folosește cabale conspirative pentru a se prezenta drept victimă perpetuă și a-și externaliza toate vinile. Chiar și cînd, în acest demers, trebuie să recurgă la explicații „planetare“. Cum explici, de pildă, că presa centrală din alte țări te descrie ca pe o canalie sau ca pe un vătaf feudal? Foarte simplu. E același Soros peste tot, aceleași „agenturi“ ce finanțează „statul paralel“, aceiași demoni care hărțuiesc amorașii nevinovați din guvernul tău. Iar în țară, indiferent cine, unde și cînd protestează, în spate e tot un agent străin. Ficțiunea după care Soros sau președintele (convenabil de „străin“) ar fi la originea tuturor manifestărilor de protest îți permite să încasezi simpatia publicului care o ia drept realitate.

Nietzschean vorbind, funcția conspirației în politică a degenerat de la construirea unui cadru de criză în care liderul mesianic poate acționa salutar în beneficiul poporului la imaginarea unei forțe ostile puternice care persecută un lider slab și deficient, dar iubitor de popor. Ambele tipuri de conspirații justifică regimuri autoritare și e greu de ales răul mai mic. Totuși, e limpede că populiștii din apropierea noastră sînt foarte departe de a avea ambiții mesianice și sînt mai curînd deplorabili. Dacă n-ar fi niște șarlatani periculoși, am putea irosi mai multă milă și blîndețe pentru ei. Deocamdată însă, n-avem răgazul și nici nu ne putem permite luxul. Diversiunile conspirative sînt aproape zilnice și în joc sînt norme vitale pentru o lume decentă. În plus, victimele reale nu sînt, de fapt, liderii cu pricina. 

Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

Foto: Nietzsche, wikimedia commons