Supărarea anuală pe Oscaruri
E, totuși, un lucru frumos și nostim să refuzăm ideea că supărarea face parte din format. Din orice format. Adică din orice spectacol, de orice natură va fi fiind el. Ce farmec ar mai avea dacă n-ar fi cu bucurie, dar și cu supărare? Deși nu ne place deloc să știm că cineva ne manipulează stările de spirit, sentimentele, construind o poveste după o rețetă. Ignorăm faptul că, la urma urmei, exact asta face și un bucătar bun. Combină niște ingrediente, în virtutea unui scenariu, construiește un spectacol, făurește efecte și produce niște reacții.
Unii dintre noi n-ar accepta nici în ruptul capului că o rețetă culinară poate fi un scenariu. După cum ar refuza categoric să admită că un scenariu al unui film care i a emoționat ar putea fi construit după o rețetă. Li s-ar părea că a gîndi în felul ăsta e îngrozitor de simplist și de trivial. De ce? Pentru că ni se pare indecent să punem burta pe același plan cu capul. Oricît ar fi de complex, studiat, avangardist chiar, ceva care se adresează burții nu poate fi acceptat pe același palier valoric cu ceva care se adresează capului. Punerea unui asemenea semn de egalitate e un act pe care-l resimțim ca pe un soi de jignire. Ni se pare că burta e un teritoriu inferior, al unui fel de mecanică, iar capul e, exclusiv, un univers care lucrează cu suplețea ideilor, a chestiilor nemăsurabile. Pe de altă parte, ni se pare de-a dreptul ofensator și degradant să reducem lucrurile în halul ăsta și să coborîm nivelul discuției la niște cote atît de plebee. Iar unii ar refuza superior să schițeze chiar și cel mai mic pas pe calea acestui fel de discuție. Uitînd că lumea s-a tot luat la trîntă cu ideile astea, încă din adîncurile vechimii. Chestie de gust sau de elementar simț al umorului, ar zice alții.
Unora li se pare că sărbătoarea anuală de la Los Angeles trebuie să fie o instanță perfectă a recunoașterii valorii. Cum-necum, evenimentul ăsta trebuie, negreșit, să răspundă unor exigențe totale. Să împartă dreptatea într-un teritoriu al valorii artistice. Alții chicotesc sau rîd de-a binelea la auzul unei asemenea idei. Altminteri, există oameni care disprețuiesc profund „americănismele“ și „mizeriile comerciale“ venite, „desigur“, doar de la Hollywood. Ei bine, aceiași oameni cer, cît se poate de ferm, ca din același loc, pe care îl desconsideră, să izvorască și forma cea mai obiectivă de recunoaștere a valorii. Da, există și Cannes, Veneția, Berlin. Dar ce să faci?! Astea sînt, ce-i drept, locuri rezervate filmelor „de artă“. Au și ele strălucirea lor. Însă, deși au crescut în celebritate și dimensiune a spectacolului, rămîn niște etape de încălzire, un joc superior de glezne, înaintea Oscarurilor. Nu contează care vine după care. Momentul culminant al anului tot la Los Angeles se petrece.
Covor roșu, flash-uri, interviuri, bîrfe, haine ale marilor creatori, toate astea se găsesc peste tot. Dar la Oscaruri e marele show. E absolut firesc să se lase și cu cele mai mari supărări și dezamăgiri. Dacă ingredientele astea ar lipsi, dacă unii n ar fi revoltați și oripilați, n-ar mai fi aici marea sărbătoare. În alte locuri sînt sărbători ale cinefililor. La Oscaruri e sărbătoarea planetei. Așa cum Biserica înseamnă nu doar sacerdoți, ci și credincioși, așa e și la „Templul“ filmului. Cîtă vreme marile festivaluri europene sînt, mai degrabă, sărbători ale sacerdoților, la Oscaruri participă și toată suflarea „credincioșilor“ de pe toată planeta. E evenimentul anual unificator, cît se poate de „ecumenic“, un moment de sărbătoare a celui mai răspîndit spectacol, la care orice om poate avea măcar un fragment din iluzia accesului. Comparația e forțată și-o să-i supere rău pe unii. Dar, în mecanism, funcționează. Iar dacă mai punem în discuție și sumele de bani, fabuloase, dar și puterea pe care o generează această parte a industriei spectacolului, riscul de a supăra foarte rău crește cît casa.
Mai bine rămînem la supărări și proteste vehemente, la amenințări că „nu ne mai uităm niciodată la porcăria asta“, la concluzii deștepte că „e o mizerie chicioasă unde mai pun botul doar proștii“ sau la constatări vigilente, conform cărora „stîngiștii au pus gheara definitiv și aici, s-a terminat cu distracția, începe prigoana stalinistă a corectitudinii politice“. Aici se poate relua puțin comparația cu Biserica, fără cel mai mic gînd de a supăra pe nimeni. Deși, cu cît te scuzi mai mult, cu atît e clar că întărîți mai tare. Spre deosebire de Biserică, unde celebrele scandaluri de abuzuri sexuale par să slăbească încrederea în instituție, în „Cetatea Filmului“ lucrurile stau un pic diferit. Încrederea în Hollywood ca instituție, zguduită dintotdeauna de scandaluri, controverse și teorii ale conspirației, influențează invers vînzările de film, în toate variantele sale de format și plasare pe suport. Ce se pierde prin împuținarea publicului din cinematografe se recuperează prin vînzarea acasă, direct la domiciliul consumatorului. Piere vraja marelui ecran, dar trăiește bine-mersi obsesia ăluia mic. De pe peretele de-acasă, de la telefon, tabletă și laptop.
Iar supărările că n-a cîștigat nu știu cine, că n-a fost băgat în seamă cutare, că afro-americanii și minoritățile sexuale primesc prea mult, ca tîrzii compensații ale discriminărilor, toate astea fac parte din ingredientele și montarea pe farfurie a unui desert de la care nu ne putem abține în nici un an. Indiferent dacă ne trezim în viul nopții sau îl prindem a doua zi, ori dacă trăim iluzia că nu-l gustăm deloc. Într-un fel sau altul, el tot ajunge la noi. Supărările pe Oscaruri sînt exact ca supărările pe J.R. din Dallas, pe Falconetti din Om bogat, om sărac, pe Leoncio din Sclava Isaura, pe Darth Vader din Războiul Stelelor, pe Saruman și Smeagol din Frăția Inelelor sau pe Voldemort din Harry Potter.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.