Suferinţe paideice

Un coleg din școala primară m-a căutat, spre surprinderea mea, zilele trecute, la Universitate. Nu l-aș fi recunoscut în veci, dacă numele lui insolit nu mi-ar fi rămas, neștirbit, în memorie: Prichindel, Viorică Prichindel. Cum și eu provin dintr-o tradiție onomastică inubliabilă, Prichindel și-a amintit de mine. M-a „gugălit“ și iată-l în biroul meu de la Litere. Nu mă așteptam să-l revăd. Ne despărțiserăm în clasa a cincea, cînd am mers la licee diferite. Eu reținusem un băiețel fragil emoțional, speriat, chiar ușor deprimat. Clăpăug iremediabil. Nu m-am sfiit să-i mărturisesc acestea. A recunoscut. „Așa e, dragul meu, mă aflam într-o sincopă existențială. Școala ceaușistă constituie, pentru mine, o experiență profund traumatizantă, o veritabilă vale a plîngerii, din care am ieșit cu sechele sufletești. Dacă nu emigram în America – astăzi sînt inginer aeronautic la NASA! –, cred că, sub presiunea lor psihică, mă ratam complet. Ciclul primar a mai fost cum a mai fost. Gimnaziul însă a dat măsura întreagă a ororii educaționale din copilăria mea. Am găsit aseară, între vechiturile familiei, un album cu poze din anii ’70-’80. Se afla în el, la loc de cinste, fotografia mea (bust), în costum de pionier, de la debutul clasei a cincea. Imaginea m-a îngrozit. Nu am realizat inițial cine ar putea fi băiatul ăla cu ochii căzuți în mod morbid, încercănați monstruos, și cu colțurile gurii răsucite a plîns. Supraviețuitorii de la Hiroshima arătau mai optimiști și mai plini de viață decît mine. Ai fi spus că mă lovise delabrarea, că sufeream de melancolie suicidară. Vioiciunea cravatei pionierești – sesizabilă, în ciuda cadrului alb-negru – contrasta ridicol cu fizionomia unui dezmoștenit al soartei…“

„Însăși intrarea mea în gimnaziu“, își reluă Prichindel povestea după un suspin prelung, „a stat sub semnul dezastrului. La finalul unei veri cu boli, m-am prezentat, derutat și slăbit, în careul marelui liceu unde mă înscriseseră ai mei. Purtam o șapcă mare, cu însemnele prestigioasei instituții. Taică-meu o comandase la atelierul unui vestit croitor din comunism. Ochii îmi erau aproape acoperiți de cozoroc, urechile îmi ieșeau însă în afară, înspăimîntător, pe la margini. La două minute de la sosirea în curtea școlii, s-a creat un cerc de băieți mai mari în jurul meu, care au început să-și paseze respectiva caschetă ca la handbal. Săream în sus după ea, complet lipsit de succes, aidoma unui Hopa-Mitică dezechilibrat. M-am ales cu două scatoalce de la directorul adjunct, un prof de sport fioros și necruțător, pentru tulburarea solemnității contextului. Șapca nu a mai fost recuperată niciodată, astfel încît mi-a întins puțin și bătrînul urechile acasă. Așa am ținut-o apoi zi de zi. Bestia de germană pusese ochii pe mine de la întîia oră. Nu‑i plăcea lungimea părului meu. Venea lîngă mine și își înfigea degetele în șuvițele de la ceafă. Rămînea într-o stranie expectativă pentru mult timp, savurînd, cu metodă, starea mea de paralizie psihologică. Deodată, țîșnea sălbatic spre elevii scoși la tablă la diverse exerciții gramaticale, chipurile, pentru corectarea unor erori. Pornea, cu podoaba mea capilară cu tot, trăgîndu-mă din bancă pe deasupra celorlalte mese, pînă la catedră. Auzeam cum îmi pîrîie firele de păr din cap. Zburau caietele colegilor în dreapta și stînga, iar eu urlam ca un porc înjunghiat. Îl rugam cu lacrimi pe Dumnezeu să transforme clasa mea în colectivul cel mai bun la germană din Univers, pentru a nu mai apărea greșeli pe tablă. Nu m-a auzit. De aceea, m-am tuns zero…“

Prichindel mai făcu o pauză de oftaturi și reluă: „Nu mi-a folosit nici asta. Mă apuca acum de urechi. Mi le-a întins pînă le-a dat forma elefantină de astăzi. Colegii mă strigau Oli, abreviere pe care nu mă ostenesc să ți-o explic. Profesoara de română mă considera cretin și le-o comunica pe șleau alor mei, care mă corijau suplimentar în intimitatea căminului. Refugii mi-au fost matematica și fizica, materii pe care le‑am adorat. Nici ele nu m-au ajutat totuși prea tare, deoarece proful de mate era amantul celei de română, iar aia de fizică a ăluia de germană, dacă mă înțelegi. Mă ridicau și ei, prin urmare, de urechi ori de cîte ori aveau ocazia. În sfîrșit, bomboana s‑a ivit pe colivă la banchetul ciclului gimnazial, din clasa a opta. Taică-meu m‑a forțat să merg (bănuia că izolarea mea constituia un simptom de sociopatie!). M-am retras într-un colț al sălii de dans, sperînd să trec neobservat. Imposibil. M‑a văzut dirigul și m-a trimis, violent, pe ring, cu apelativul prostane. M-am dus la cele două urîte exemplare ale clasei, care dansau, inevitabil, împreună. Le-am invitat idiotic, simultan, la blues cu voce mîțîită. Tipele s-au schimonosit patologic și au rupt-o la fugă, țipînd. Nu le-am mai în­tîl­nit vreodată, cred că s-au dus în pustie. Sau, poate, au picat la treapta întîi… Cert este că atunci am jurat să devin inginer la NASA, chiar de va trebui să traversez Atlanticul înot! Doar așa urma să mă revanșez…“ „Și ce faci, Viorică, la NASA?“, am întrebat, dorind să schimb, un pic, direcția narațiunii teribile. Privirea sumbrului povestitor s-a luminat subit, căpătînd sticliri malefice. „Lucrez într-un program militar top secret. Atît pot să-ți zic: cînd va fi terminat, americanii vor fi capabili să lovească ținte pămîntene, cu rachete, direct din spațiu. Nimeni nu știe nimic despre asta.“

Prichindel rînji apoi sardonic spre mine: „Ce nu știu însă nici măcar americanii e că eu am programat deja aceste rachete ca, indiferent către ce țintă vor fi lansate, să vină, negreșit, aici, pe locul plin cu amintiri al școlii mele gimnaziale…“

Codrin Liviu Cuțitaru  este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.