Strechea şi răzbunarea

Odată ce strechea și-a depus ouăle, iar larvele își fac de cap pe sub pielea, prin blana și prin nările victimei, mare lucru nu mai e de făcut. Mîncărimile și nervozitatea depășesc orice închipuire. Victima ar face orice să scape. S-ar arunca într-o apă, într-o prăpastie, s-ar lovi cu toată puterea de primul obstacol, cu speranța că starea aia cruntă încetează. Strechea e, mai degrabă, un nume generic pentru mai multe feluri de paraziți ai animalelor. La oameni, denumește orice stare de furie subită, orice neliniște bruscă urmată de manifestări necontrolate, o cădere în neantul propriilor ape tulburi, care izbucnesc la suprafață și fac în așa fel încît omul se comportă aidoma unui animal disperat. Iar cînd nu știi care e cauza acestor explozii interioare terifiante sau cînd nu vrei să știi, cea mai la îndemînă soluție de liniștire e răzbunarea. Descărcarea întregii rîci și proiectarea ei pe altcineva. Indiferent de consecințe.

Ouăle tratatelor încheiate cu greu după cele două războaie mondiale s-au transformat de multă vreme în larve. Iar larvele au purces la lungul drum prin organismul victimei. De cîte ori ajung în preajma sau în țesutul unui organ vital, mereu se produce cîte un atac de streche. Iar cînd rătăcirea încetează, urmează cîte o perioadă de cădere în odihnă, un soi de binecuvîntare după zbaterea pierderii minților. Unii spun că am traversat o lungă perioadă în care Europa a reușit să trăiască în pace. Alții spun că Războiul Rece numai pace n-a fost. Că a fost o streche lungă și epuizantă. Iar după ea au venit un crunt război civil în Iugoslavia, războiul din Transnistria, anexarea Crimeei și separarea estului Ucrainei. La urma urmei, nu contează dacă sîntem de acord că Europa a traversat o lungă perioadă de pace sau dacă putem să demonstrăm contrariul, spunînd că, de fapt, partea occidentală a continentului a traversat o perioadă de liniște și de prosperitate. Ceea ce contează e că vechile tratate scîrțîie din toate încheieturile, antipatiile istorice nu prea se mai chinuie să se fardeze, iar unii sînt gata chiar să mimeze un atac de streche, să vadă ce-o ieși din asta.Așa cum Primul Război Mondial putea fi evitat, dar cîțiva domni de soi au jucat la cacealma, în zilele astea, alți ­domni de soi fac același lucru. Miza nici măcar nu e începerea sau neînceperea unui război clasic. E cîștigarea de capital electoral. Nu știu cum se face, dar mereu se discută despre degradarea clasei politice contemporane, în comparație cu iluștrii înaintași care au făcut și-au dres. Într-o măsură, afirmația conține o doză de adevăr. Dar ceea ce e de-a dreptul ciudat e că trecutul pare ceva foarte luminos atunci cînd te uiți la cei mai mulți dintre liderii de azi. Ei bine, dacă-i lași deoparte pe contemporanii noștri care ne conduc, odată auzi că apare în discuție constatarea: „La urma urmei, istoria e plină de cretini, domnule!“. Și nici măcar asta nu contează, adică pe unde s-ar situa densitatea de lideri cretini pe kilometru pătrat de-a lungul istoriei. Ceea ce contează e că – altă frază minunat tocită! – oamenii nu învață nimic din istorie și din propria experiență. Mîine sînt gata să facă exact ceea ce au denunțat ieri ca fiind antiuman și complet inacceptabil. Și, ca să aibă un soi abisal de justificare, mai mimează și-un atac de streche, chiar în timp ce vorbesc despre valorile umanismului.

Faptul că, în Anglia, doi prieteni buni s-au jucat de-a democrația autentică, pîn-au ajuns cu mingea în drum, în fața mașinii, nu e un fapt istoric nou. Mulți lideri pe care istoria îi conservă frumos în vitrinele manualelor s-au dovedit a fi la fel sau mult mai iresponsabili decît contemporanii noștri. Mimarea strechei, pentru a scăpa de suspiciunea ticăloșiei cu premeditare, e adevăratul spectacol din zilele astea. O streche care pătrunde în toate fibrele ființei umane, cu cît mai „informată și conectată“ e victima. E suficient ca un ticălos sau un iresponsabil cu putere mare să mimeze o gravă neliniște – ca reprezentant al electoratului larg, nu? –, că undele de la aruncarea pietrei se transformă în valuri gigantice, în oceanele rețelei sociale. Calculul iresponsabilului e că vine tot el să rezolve neliniștea, prin exersarea „principiilor de bază ale democrației“. Ceea ce uită esențial iresponsabilul e că în orice cătun, din orice ungher al acestei lumi, oamenii beau și vorbesc. Atît. Da, lucrul ăsta se întîmplă și în apropierea sălilor de lectură ale universităților. Cu diferența că, la sunarea adunării pentru exercițiul democratic, suma cătunelor o bate întotdeauna pe cea a străzilor cu pub-uri din marile centre universitare. Suma aia pe care foștii studenții eminenți o numesc deseori „predictibilă“ o fi așa cum spun ei. Dar e atît de mare, încît își permite, uneori, să fie cum vrea ea. Și pentru că citește și află tot, pentru că se uită la tot ce e în categoria House of Cards, nu mai dă doi bani pe ideea de legitimitate, cu care șmecherii cred că joacă la cacealma.

Sigur, urmează demisii de onoare, alte și alte „Breaking News“, valuri de panică și dări cu capetele de pereți, dar e interesant să vezi în tot spectacolul ăsta, în care se dă liber la răzbunări, cine mimează strechea și cine e chiar victimă. Fără nici o legătură cu vreo teorie a conspirației. E ca la cărți. În afară de unii care pierd și de unii care cîștigă, există alții care, pur și simplu, trișează.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.