„Străinii ne joacă în picioare la noi acasă!“

Ba încă mai mult decît atît, ne omoară cu „politicălcorecnesu’ ăsta“, care e un soi de cal troian, băgat pe șest în fortăreața ființei noastre naționale. E ceva care amenință continuitatea pe aceste teritorii, realizările strămoșilor și moștenirea culturală. Sînt suficiente o gafă sau un șir de gafe amendate public în afara țării – cum s-au dovedit a fi recentele isprăvi „amuzante“ ale domnului Ilie Năstase – ca să se tragă semnalul de alarmă, care declanșează manifestările zgomotoase ale patriotismului de circumstanță.

Un compatriot, altminteri o personalitate recunoscută la nivel mondial, a comis recent un șir de gafe, dintr-o serie lungă de alte mici năzbîtii, care fac parte din policromia personalității domniei-sale. Numai că, de data asta, gafele au fost făcute în timp ce domnul Ilie Năstase se găsea în poziția oficială de căpitan nejucător al echipei de Fed Cup a României. Printre multe altele – complet deplasate sau cel puțin nepotrivite –, să-i strigi unei jucătoare din echipa adversă că e… „curvă“ n-are absolut nici o justificare. Reacția oficială a fost promptă, domnul Năstase a fost deposedat de poziția pe care o ocupa în cadrul echipei României. De-aici a început revărsarea de „patriotism“. Spiritul critic, analiza evenimentelor, cîntărirea faptelor, bunul-simț, toate s-au ascuns urgent, ca de o ploaie cu grindină, ca atunci cînd cerul aruncă după tine cu bucăți de gheață cît oul de bibilică.

A început o luare la mînă, filă cu filă, a tuturor momentelor din istorie în care noi, ca indivizi sau ca nație, am fost nedreptățiți, umiliți, trași în piept. Ce dacă a făcut-o „p-aia“, la un moment dat, „curvă“? Ei nu ne-au făcut pe noi „țigani“? Și-ncă de nu știu cîte ori! Cam așa se pune problema. Ca-n spatele blocului, cînd facem concurs să vedem care dintre noi scuipă mai departe și ne luăm la bătaie ca să vedem cine are dreptate într-o discuție pe care nici măcar n-am început-o. Și dăm buzna cu toții în subiectul ăsta, că doar e ceva care are legătură cu mîndria națională și cu reputația noastră europeană. Începem să comentăm tot ce mișcă, mutînd atenția de la gestul impardonabil al compatriotului la orice altceva, cu sau fără legătură cu evenimentul în cauză.

Reanalizăm regulamente, delegări, dezgropăm fapte petrecute în paleolitic, amintim cum au fost jigniți sportivii noștri de-a lungul istoriei, facem orice ca să ieșim cumva bine din situația asta jenantă. E limpede ca lu-mina zilei. Dincolo de strategiile psihologice ale unei competiții sportive, strategii care pot merge uneori pînă foarte departe, există o limită dincolo de care treci doar asumîndu-ți consecințele. O serie de gafe, gesturi neinspirate sau nepotrivite, declarații și comentarii deplasate, toate aparținîndu-i aceluiași autor, au culminat cu o jignire gravă, venită din partea unui oficial român, aflat în exercițiul funcțiunii la o competiție sportivă. E urît și grav. Nu mai are nici o legătură cu exotismul personajului, cu înțelegerea față de calitatea uneori îndoielnică a manifestărilor unui showman, cu performanțele sportive excepționale ale domniei-sale sau cu locul pe care îl ocupă în istoria sportului.

Cele mai aiuritoare luări de poziție sînt cele în care ni se spune că „ne lăsăm umiliți și jigniți la noi acasă“ de „străini“, dacă ne delimităm de gesturile făcute de compatriotul nostru. E ca și cînd am fi niște trădători, niște lași care își abandonează camaradul rănit în bătălie. Cum ar veni, n-avem dreptate, dar merită să crăpăm cu dinții-n gîtul „străinilor“, că nici ei nu sînt ușă de biserică, au făcut în istorie atîtea nenorociri. Plus c-au mai adus pe lume nemernicia asta de „politicălcorecnes“, cu care ne pun la punct și ne aneantizează tradițiile și ființa națională.

Da, atunci cînd devine ideologie radicală, political correctness poate s-o ia razna foarte rău, devenind o maladie gravă. Cînd se trezește cîte un cetățean sau cîte o mișcare de cetățeni să ceară scoaterea anumitor cuvinte din scrierile lui Mark Twain, bunăoară, sau alte asemenea aberații, lucrurile o iau la vale rău de tot. Asta nu înseamnă că n-am putea avea o discuție civilizată inclusiv despre subiectul cu pricina. Dar atunci cînd e evident, sub prezența de necontestat a cifrelor, că noțiunile de abuz și violență în familie și în afara ei sînt prezențe consistente ale felului nostru de a fi la ora asta, political correctness nu e o fiță occidentală sau un dușman al ființei naționale. E doar o încercare de propulsare și de impunere a civilizației, a măsurii și a bunului-simț. Dacă există lege care-ți spune că vei fi pedepsit dacă-ți înjuri vecinul și-i dai cu un topor în cap, doar pentru că te-a enervat el în nu știu ce chestie, de ce-ar fi acceptabil să înjuri un om sau să-l umilești pentru că e gay, să nu-l angajezi pentru că e rom, să-l scuipi pentru că are o dizabilitate sau să-l disprețuiești pentru că vine dintr-o altă etnie decît a ta?

Panica de political correctness, indiferent de chipul în care se înfățișează această noțiune, se manifestă cel mai zgomotos la cei ce simt că li se pune în pericol „dreptul“ de a jigni și de a maltrata, de a înjosi și de a urî, după bunul lor plac. Iar resentimentul și dorința de răzbunare – pe orice, nu contează, pentru orice eventualitate, să nu rămînem nerăzbunați – sînt vietăți care pasc în curtea vecină cu apucăturile de mai sus.