Strada mare şi fundăturile

Unii oameni, mai norocoşi, află de mici copii – sau poate ceva mai tîrziu – cam cum stă treaba cu literatura, muzica, arta, filozofia... Li se arată sau găsesc singuri, prin propriile aptitudini, drumul cel bun, canonul. Află că pe drumul acesta sînt marii creatori – de tipul, să zicem, Tolstoi, Beethoven, Rembrandt, Kant. Cu timpul, citindu-le, ascultîndu-le sau privindu-le operele, înţeleg tot mai bine de ce sînt aşa de importante. Chiar fără o pregătire umanistă academică, asemenea persoane pot recunoaşte aproape întotdeauna valoarea, ştiu ce merită şi ce nu merită atenţie, ce e major, ce e minor, ce e kitsch...

De-a lungul vieţii lor, însă, aceste persoane vor fi adesea acompaniate (dacă nu chiar agasate) de reprezentanţii nefericitei categorii a indivizilor care se pretind, la rîndu-le, „degustători“ de „lucruri frumoase“, dar care propun întruna false valori, care nu pot discerne. Deh – unii joacă tenis cu „racheta“ iar alţii cu „paleta“. Sigur că, în multe cazuri, lucrurile sînt discutabile, nuanţele sînt sensibile. De pildă, e greu să susţii – aşa cum unii conservatori într-ale muzicii o fac – că Johann Strauss ar fi un compozitor dintr-o categorie ceva mai „uşoară“ decît Mozart sau că operele lui Verdi nu se ridică la înălţimea celor ale lui Wagner. Poate că au şi argumente, dar cred că la acest nivel e nevoie de multă grijă. Valsurile lui Strauss sau operele lui Verdi sînt pe cît de populare, pe atît de extraordinare. Şi e greu de comparat marea cu muntele. Nu aici e problema.

Ce te faci, însă, cînd în loc de Arthur Rubinstein ţi se propune Richard Clayderman sau în loc de Yehudi Menuhin ţi se flutură pe la nas André Rieu? Cum reuşeşti să explici valoarea lui Llosa unui cititor de Coelho, sau faptul că literatura lui Umberto Eco are cu totul altă calitate decît conspiraţiile născocite de Dan Brown? Pînă la urmă, în ce constă diferenţa? Să foloseşti argumentul că din unele creaţii lipsesc spiritul, inspiraţia? Demonstraţia ar fi o nebunie şi ar duce la complicaţii îngrozitoare.

Discuţiile de acest fel nu pot fi totdeauna evitate iar combatantul cel educat şi lămurit ajunge de multe ori în postura unui militar de carieră, care trebuie să facă faţă, nu unor inamici înarmaţi, ci unor civili care-l scuipă. Viaţa te aruncă mereu în asemenea înfruntări „asimetrice“.

Altfel, ce să spui? Clayderman nu cîntă cristalin? Rieu n-are spectacole fascinante? Coelho nu scrie poveşti pline de învăţăminte? Ce-i aşa de grav în ce fac ei? Şi unde mai pui că „gusturile nu se discută“. Doar n-o să-i interzici. Başca, sînt unii care ascultă doar manele sau citesc doar tabloide. Păi, nu-i mai bine să asculţi Clayderman şi să citeşti Coelho? Ce răspunzi la asta?

Dar există şi separări mai întortocheate. De exemplu, cum poţi explica repede şi convingător de ce Agatha Christie e o valoroasă autoare de romane poliţiste, în vreme ce Sandra Brown e o autoare de succes, fără nici o valoare? Să foloseşti argumentul posterităţii, să spui că timpul discerne valorile, că de-a lungul anilor din timpul şi de după viaţă, un artist autentic este apreciat de mult mai multă lume decît unul cu succes de moment? E, poate, o soluţie.

Pe de altă parte, sigur că nu-i o crimă să citeşti Coelho sau să asculţi Clayderman. Ba poate fi chiar relaxant. Poţi să te amuzi sau să găseşti interesant pînă şi vreun citat (din cele care au invadat Internetul) scris de Valeriu Butulescu. Numai să nu crezi cumva că autorul e un mare filozof, tot aşa cum nu trebuie să crezi despre Coelho sau Clayderman că reprezintă literatura sau muzica de mare valoare.

De fapt, cred că tocmai aici e esenţa problemei. Adevăratul necaz cu autorii şi artiştii amintiţi este acela că ei pot părea ceea ce nu sînt. Pot induce în eroare şi, mai rău, prin ei nu se ajunge la drumul adevărat. Cînd ştii drumul, îţi poţi permite să mai pierzi vremea, de curiozitate, şi prin fundături, care pot fi chiar frumoase. Dacă, însă, iei fundătura drept calea bună de urmat, nu ajungi nicăieri. Iar spre deosebire de unii dintre fanii lui Clayderman, cei cărora le plac manelele nu-şi vor închipui vreodată că ascultă o grandioasă muzică simfonică. Pericolul acesta e creat doar de cei care imită în mod comercial arta adevărată. Pe scurt, e vorba de un fel de erezie. A nu se înţelege că genul Clayderman, Rieu, Coelho sau Brown e blamabil, că autorii aceştia sînt de pus la stîlpul infamiei. Nu. Sînt doar de pus la locul lor. La fel ca aceia care le cad în plasă.

Foto: wikimedia commons