Stînga şi drepta – o poveste americană

15 octombrie 2014   TÎLC SHOW

Apropiatele alegeri româneşti îmi trezesc o amintire îndepărtată, din stagiul doctoral, pe care l-am făcut, la jumătatea anilor ’90, în America. Este vorba despre prieteniile legate, la un moment dat, cu un republican şi, respectiv, cu un democrat. Vreau să nu mă înţelegeţi greşit. Pe parcursul experienţei mele peste Ocean, am avut, desigur, ocazia să cunosc numeroşi republicani şi democraţi, cu mulţi dintre ei dezvoltînd amiciţii serioase ce s-au prelungit pînă astăzi. Republicanul şi democratul la care mă refer acum constituiau, de departe, două excepţii. Ei erau – amîndoi – români. Români americani, bineînţeles. Republicanul provenea dintr-o familie de ardeleni, emigrată în Statele Unite, alături de numeroase alte clanuri transilvane, pe la începutul secolului al XX-lea. Democratul  era, ca să zic aşa, „nou-venit“ în America. Se căsătorise, în anii ’70, cu o lectoriţă Fulbright (americancă), venită în România pentru zece luni. După presiuni inimaginabile, regimul ceauşist i-a permis să plece cu soţia peste Ocean. Omul vorbea engleza fluent, dar rămăsese cu un accent străin supărător. Pe cei doi i-am cunoscut la Biserica Ortodoxă „Sfînta Treime“ din Tucson (Arizona), unde fiinţa o congregaţie americană cu descendenţe etnice variate. M-am împrietenit, treptat, cu fiecare în parte. M-au primit cu braţele deschise, în casele lor, m-au plimbat prin Arizona şi s-au oferit chiar să mă ajute, în cazul în care aş fi decis să rămîn în America. Un singur lucru nu le ieşea la socoteală. Nici unul nu putea înţelege cum de acceptasem şi amiciţia celuilalt. Trebuie să ştiţi că republicanul şi democratul nu se puteau suporta, din motive ideologice şi politice. Primul îl susţinea fervent pe Bush (senior), fiind el însuşi membru al Partidului Republican, al doilea îl adora pe Clinton, înscriindu-se în Partidul Democrat. Se bîrfeau teribil unul pe altul şi încercau să mă convingă (fiecare) cît de odios era celălalt. Mi-au spus poveşti despre „imbecilitatea“ democraţilor (primul) şi despre „demenţa“ republicanilor (celălalt). Au ţinut discursuri, au gesticulat tenebros, încercînd să mă încredinţeze de validitatea opţiunii lor politice. Într-un tîrziu, m-au adus la exasperare. În liniştea bibliotecii universitare din Tucson, mi-am prins, într-o zi, capul în mîini şi m-am întrebat, idiotic, ce eram eu acolo, în America, republican ori democrat? Faptul că pînă atunci nu făcusem o alegere clară mi se părea, dintr-odată, de-a dreptul iresponsabil.  

Nu am practicat niciodată, se înţelege, selecţii politice în prieteniile mele cu yankeii. Am relaţii strînse cu oameni din ambele tabere. A trebuit doar să observ anumite componente tipologice ale categoriilor amintite. Bunăoară, am sesizat că democraţii, în liberalismul lor elegant, sînt buni companioni, avînd simţ al umorului şi deschidere spre experiment. Republicanii, dimpotrivă, preferă tonurile serioase, revelînd un mare cult al tradiţiei. Ca să fiu exact, republicanii sînt genul de persoane cu care ţi-ar plăcea să petreci Ziua Recunoştinţei şi Crăciunul, iar democraţii – oameni cu care ai vrea să te duci la Revelion. Democraţii sînt ghiduşi şi expansivi, republicanii – gravi şi aşezaţi. Urmărind, mai tîrziu, luptele electorale dintre Bush Jr. şi Gore, iar, ulterior, dintre acelaşi Bush Jr. şi Kerry, întrebarea mi-a revenit obsesional în minte. Chiar aşa, într-o democraţie autentică, precum cea americană, ce aş vrea să fiu – republican („conservator“, care va să zică) sau democrat („liberal“, mai pe înţelesul nostru)? Îmi place să cred că nu aş dori să fiu nici una, nici alta, ci amîndouă simultan. Sînt momente cînd mă identific cu republicanii, admirîndu-le stabilitatea, stăpînirea de sine şi credinţa în principiile eticii clasice. Am, totuşi, clipe cînd prefer compania (intelectuală) a democraţilor, acceptîndu-le rafinamentul, atenţia pentru detaliu şi capacitatea de a tolera. Natura mea – de apolitic – este duală, dar, la o analiză riguroasă, în dualitatea sa, ea se revendică dintr-o aspiraţie genuină către ceea ce noi (vrem să) decodificăm prin cuvîntul „democraţie“. Democraţia în sine rămîne, pînă la urmă, duală, adică flexibilă, permiţînd coexistenţa acestor poli identitari umani, cu neputinţă de separat în structura noastră de adîncime. În fond, în politică, nu există ideologii  – deşi se vorbeşte despre ele frecvent –, ci stări ideologice. Stările în discuţie nu pot fi decît două: una „conservatoare“, îndreptată spre esenţa profundă a originii şi formării individului, alta „liberală“, orientată către ideea schimbării şi a progresului omului. În răstimpuri, după profilul epocii şi a generaţiei dominante, prevalează cînd una, cînd cealaltă. De aceea, susţin că o democraţie adevărată trebuie să le conţină, să le exprime şi, ultimativ, să le alterneze pe amîndouă. Unilateralitatea doctrinară şi mentalistă înseamnă, practic, sfîrşitul istoriei. Culmea e că, pentru americani, o astfel de perspectivă e cît se poate de firească. La noi, faptul rămîne deocamdată imposibil. Aici, dreapta şi stînga se exclud, chiar în exerciţiul social ori psihologic cel mai mărunt, într-un mod iremediabil. Se vede, bunăoară, că, pînă şi pe pămînt yankeu, republicanul şi democratul cu rădăcini româneşti nu reuşesc să-şi accepte disjuncţia ideologică. Îşi neagă unul, altuia dreptul la existenţă. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009. 

Mai multe