Stimulare magnetică transcraniană
În mai multe rînduri, colegul nostru Senel Tonteoru – un remarcabil neurobiolog al Universității, cu specializări repetate în Statele Unite – ne-a spus (nouă, celor din comunitatea academică), prin prelegeri publice ori prin dialoguri individuale, că ar fi adeptul înfocat al marelui profesor și cercetător medical Itzhak Fried. Totuși, nimeni nu s-a așteptat la o asemenea evoluție stranie a lucrurilor. Înainte de a povesti exact ce s-a întîmplat, permiteți-mi să fac două-trei observații legate de teoriile lui Fried pe care Tonteoru susținea că l-ar fi și întîlnit, în anii ’90, la Yale (în prezent, profesorul în cauză e afiliat Universității din Tel Aviv). Pe scurt, la vremea cînd se afla în America, Itzhak Fried (neurochirurg la bază) a derulat niște investigații interesante asupra creierului uman. Monta electrozi în diverse arii ale cutiilor craniene ale unor pacienți și, prin intermediul lor, activa electromagnetic anumiți centri nervoși. A constatat că absolut toți subiecții au executat, la stimulare, acțiuni involuntare, pe care nu le-au controlat prin voință proprie carevasăzică. Au mișcat mîinile, picioarele, ochii, capul etc. involuntar, în moduri ce nici măcar nu le erau tipice. Ulterior, la anamneză, au recunoscut că făceau totul fără a se putea opune impulsului, ca și cum ar fi fost teleghidați. Cînd a avut o bază de referință satisfăcătoare, faimosul neurochirurg a tras o concluzie științifică greu de respins. Omul, după el, nu are un liber-arbitru (o voință personală, cum ar veni), ci se supune, necondiționat, felului în care se organizează, genetic, rețelele neuronale din capul său. Mai precis, felului în care centrii nervoși specifici din interiorul cutiei sale craniene sînt activați de predispozițiile native ale construcției creierului propriu. Fried și-a denumit metoda de lucru cu electrozi tehnica de stimulare magnetică transcraniană și a intrat nu numai în istoria neurobiologiei, ci și în mintea lui Senel care, întors acasă, țipa că liberul-arbitru ar fi o iluzie. Pentru o demonstrație practică, îl căuta, compulsiv, pe voluntarul dornic să i se aplice șocuri electrice pe cerebel…
Subiecții au întîrziat să apară, iar Senel a căzut în disperare. A fost descoperit, într-o dimineață devreme, de portari și femei de serviciu, agățat, la mare înălțime, de tavanul holului principal al intrării în Universitate. Era legat cu sfori de fiecare mînă și de fiecare picior, atîrnînd, aidoma unei marionete în degetele unui păpușar dibaci. Din cînd în cînd, demonstrativ, se mișca parcă sub acțiunea unor spasme, ridicîndu-și convulsiv, cu gesturi mecanice, membrele bine legate. Nebunia de pe lume, se subînțelege! În cîteva zeci de minute, s-au strîns acolo, ca la circ, profesori, studenți, angajați din administrație și diverși curioși de pe stradă (ultimii alertați de zarva iscată în jurul Universității și mai ales de îndemnurile vehemente ale unor homeless people ce își duc veacul prin boschetele bătrînei instituții: „Viniți, uăi, cî iarăși dau spictacol profii, uăi!“). Cînd a considerat că are un public semnificativ, Tonteoru a început să zbiere din înaltul clădirii, precum un sacerdot geto-dac înaintea mulțimilor mesmerizate: „Am plîns și nu mi-ați șters lacrimile, m-am tînguit și nu m-ați alinat, v-am implorat și nu m-ați ascultat, v-am învățat și m-ați disprețuit, v-am căutat și v-ați ascuns. Nu mi-a mai rămas decît să vă adun pe toți aici, neștiutorilor, pentru a vă explica fantasma liberului-arbitru. Iat-o! Sînt chiar eu în acest moment de sublimă reprezentare! Personificarea completă a lipsei noastre de control asupra vieții! A autonomiei oricărui destin în raport cu voința absurdă a bietului ipochimen. A omului deci, a omulețului, care se crede – ha, ha, ha! – măsura tuturor lucrurilor. Un jerpelit ontologic! Priviți această marionetă atîrnată de tavan și vedeți-vă pe voi în ea! Credeți că vă mișcați picioarele în direcția dorită, că ridicați mîinile pentru că așa ați decis, că întoarceți capul printr-o hotărîre proprie, dar vă înșelați. Rețelele de neuroni o fac pentru voi, maimuțoilor. Butoanele din capul vostru, mai exact, apăsate de forța transcendentă strecurată în compoziția-vă genetică, micilor troglodiți. Uitați-vă bine la paiață, priviți îngroziți cum se joacă soarta cu ea! Ha!“.
Tonteoru a început să miște deodată, dezarticulat, atît brațele, cît și picioarele, răsucindu-și capul în răstimpuri ca și cum ar fi fost supus unui exorcism. Zîmbea nătîng pentru a întări, pesemne, impresia artistică și mesajul dur din spatele său: omul este nătărăul infatuat, aflat la cheremul unor acte cerebrale imposibil de stăpînit… S-au apăsat într-adevăr, rapid, niște butoane: 112. Au sosit medici, pompieri și polițiști. Senel a fost dat jos cu un fel de macara și, în timp ce era urcat în ambulanță, am avut senzația, nu știu de ce, că un asistent medical îi aplica, ad-hoc, „o stimulare transcraniană“, nu magnetică, ci manuală.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.