Ştiinţă şi conştiinţă

Spuneam săptămîna trecută că e ditamai caraghioslîcul să pui întrebări adînci precum „Ce e știința?“ ca să afli dacă deținuții care au îmbogățit spectaculos patrimoniul cunoașterii românești și-au scurtat sau urmează să își scurteze pedeapsa pe drept sau pe nedrept. Vorba de duh a cuiva: cei mai mulți au intrat la pușcărie pentru furt și au ieșit de acolo pentru același motiv. Se poate ca în multe cazuri, în special ale celor cu complicități mai autorizate și mai savante, să reiasă în final că eliberarea anticipată a fost legală (vorba cea veche cu hoțul neprins…). Însă nu are cum să fie și morală.

Lucrurile trebuie privite, evident, din alt unghi. Închisoarea, în lumea modernă, nu mai e doar un loc de pedeapsă – vă mai aminitiți istorisirile lui Dickens despre închisoarea datornicilor din Londra? Dacă deținuții ies din pușcărie mai răi decît au intrat, societatea n-a prea ieșit în cîștig. În plus, privarea temporară de libertate nu poate suspenda drepturile fundamentale ale deținuților, ca ființe umane aidoma celor din libertate.

Pe scurt, închisoarea și-a luat în sarcină reintegrarea deținuților în societatea de care au fost izolați pentru o vreme. O atribuție discutabilă, care poate oricînd genera abuzuri – vezi „fenomenul Pitești“ în perioada comunistă, Portocala mecanică de cealaltă parte a Cortinei de Fier etc. –, dar general acceptată în principiu.

Dacă te uiți la faimosul art. 96, atît de des pomenit în mass-media în ultima vreme, nu e greu să constați care sînt criteriile unei mai rapide reintegrări și, deci, ale unei posibile scurtări a pedepsei: învățătura („Nu este alta mai frumoasă și mai de folos decît cetitul cărților zăbavă“, cum zice cronicarul) și munca (precum se știe, care îl înnobilează pe om). Așa, de pildă, munca neremunerată se răsplătește mai generos decît cea remunerată, iar cea de noapte, mai solicitantă, mai bine decît cea de zi. Totul OK. Care sînt ofertele și cum se fac pontajele, asta‑i altă poveste. Pentru învățătură, se bonifică cu 30 de zile absolvirea unui an de studii în învățămîntul general obligatoriu (de ce nu și liceal, postliceal sau universitar, nu știu) și cu 20 absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională. Cum ar fi să arate astfel de cursuri și de către cine ar fi să fie gestionate și certificate, iarăși nu stă scris. Sau, poate, stă scris în altă parte – pentru că, altminteri, mi-e teamă că se va deschide o nouă piață frenetică de scurtare a sentințelor, cu legea în mînă, îndată după suspendarea eliberării prin savantlîc.

În final, apare și multdisputatul punct f) care, se vede de la o poștă, sare complet din paradigmă: „În cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate“. Mai e vorba aici despre muncă? Sau despre învățătură, despre „autoformare“, cum se spune în jargon didactic? Dacă e vorba despre cea dintîi, ar fi firesc să fie acceptate în egală măsură și alte tipuri de activitate intelectuală și de creație cu relevanță în spațiul public, precum scrierea de romane, de publicistică, eseistică, versuri, scenarii de film, elaborarea de planuri arhitectonice, de compoziții muzicale, pictură, modelaj, artă dramatică, calcule contabile, redactarea de regulamente sau alte documente interne pentru varii instituții și cîte altele. Dacă e vorba despre autoformare, ar trebui contabilizate cărțile și publicațiile consultate la biblioteca închisorii (obligatorie în dotare, potrivit legii!).

O altă asimetrie dă imediat de gîndit. În vreme ce la celelalte subpuncte se avea în vedere doar activitatea prestată – eventual, cu un randament calitativ minimal, „absolvirea“ în cazul formelor de instruire –, aici apare brusc ca bază de calcul rezultatul muncii, și încă nu oricum: lucrările științifice trebuie să fie nu doar publicabile, chestiune mai greu de stabilit, ci chiar publicate! Ca și cum ai cere, la cursuri, ca ele să fie absolvite cu 10. Oricît am prețui știința în lumea contemporană, lipsa de noimă a acestui „paragraf special“ în ansamblul legii e strigătoare la cer.

Dacă luăm însă creionul și socotim, s‑ar putea să-i zărim și noima. Pentru 30 de zile de libertate, ai de plătit în închisoare cu 120 de zile (960 de ore) de muncă remunerată sau 90 de zile (720 de ore) de muncă neremunerată. Sau să-ți petreci 60 de nopți muncind, nu dormind. Or, o carte, după cum s-a văzut, cu puțin ajutor invizibil, se poate încheia și în cîteva ore. Avizele și publicarea n-ar da nici ele prea multă bătaie de cap. Cu cîteva relații și‑un pospai de bani, nu prea mulți, că viața în închisoare e scumpă, se rezolvă cît ai clipi. Cu așa prevederi legale, strecurate cu dedicație sau împinse cu inconștiență, sau și una, și alta, cum să nu înflorească o fremătătoare piață neagră, în care pică de-a valma și naivi, și potlogari?

Art. 96, lit. f) pune deținuții într-o dilemă: între știință și conștiință, ce ar fi de ales? Și – surpriză! – VIP-urile pușcăriilor românești n-au prea ezitat să facă alegerea. În vreme ce ceilalți, pălmașii lipsiți de educație și de avocați, fac, pesemne, ture de noapte.

O fi situația legală, dar e imorală. Și asta e firesc să enerveze opinia publică.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.