Știința din basmul celălalt
Ca orice bun croitor care mai întîi bate cuiele și abia apoi măsoară stofa, îmi propun și eu acum, la articolul cu numărul 200 pe care îl public în rubrica de arheologie din Dilema veche, să reflectez un pic la ce fac. Nu folosesc cuvîntul bilanț pentru că 1) în mintea mea este asociat cu Telejurnalul comunist, 2) poate să dea idei redactorului-șef să pună capăt acestei rubrici și, motivul cel mai important, 3) se termină cu ț.
Cît de jenă trebuie să ne fie că facem popularizarea științei? Nu foarte. Catedra pentru „Public Understanding of Science“ a Universității Oxford împlinește curînd 25 de ani, deci subiectul e legitim. Pe de altă parte, de o sută de ani încoace, de cînd Julian Huxley (fratele scriitorului) era avertizat că dacă mai scrie texte de popularizare a științei îi scad șansele de a fi ales în Royal Society, în breaslă n-a dispărut percepția că timpul pentru popularizare este furat de la cercetarea serioasă și este pierdere de vreme, dacă nu chiar compromițător. (Întîmplător sau nu, atît primul profesor de la catedra respectivă de la Oxford, Richard Dawkins, cît și Huxley au avut ca specializare teoria evoluției. Or, acesta e unul dintre cele mai fascinante subiecte din toată știința lumii, și anume, la fel ca marile teme ale arheologiei, unul care nu se poate discuta fără a convoca o sumedenie de alte discipline și subdiscipline.)
Diseminarea rezultatelor și metodelor științifice este o activitate în care cel mai anevoios e să simplifici fără să fii reducționist. Publicul nostru nu e nici pasiv și analfabet, nici Marele Inchizitor. La capătul celălalt al explicației sînt, de fapt, ceilalți oameni din metrou, de obicei educați, simpatici și curioși. Printre ei (deși nu așa simpatici) se află chiar și specialiști din alte discipline științifice, interesați de această „traducere“ ca să poată fi realmente interdisciplinari, așa cum toți ne dorim (de Crăciun) să fim. Și mai e ceva: popularizarea științei contribuie și ea la crearea sferei publice, și deci – marginal, dar important – la dialog, și deci democrație. (Disperată această încercare de a legitima popularizarea științei prin Habermas…) O notă terminologică: „popularizarea“, ca și „vulgarizarea“, e o etichetă, venită pe filieră franceză, care pare destul de aspră cu operațiunea pe care o descrie, minimalizînd-o, cel puțin față de mai neutrul „comunicarea științei“ folosit azi în engleză și germană.
Ar fi grozav ca toți specialiștii să scrie asemenea texte din datorie față de public și din convingerea că știința nu este un furnizor de informații, ci o instituție societală. Din păcate, ele nu ies bine dacă nu‑ți face și plăcere să le scrii. În cazul meu, o bună parte din plăcere vine din faptul că învăț, din documentarea pe care o fac pentru aceste articole, mult mai mult decît învață cititorii din ele. Cititori cărora le mulțumesc pentru interes, comentarii și loialitatea față de o știință asediată. Că veni vorba, cititorii cărora nu le-a plăcut această rubrică nu prea mi-au scris. Îi asigur cu ocazia asta pe toți criticii mei că nimic nu mă doare mai tare decît tăcerea lor și că dacă ceea ce vor e să mă rănească, asta e cea mai bună soluție…
Deocamdată, cum cred eu că aș putea să fac o rubrică mai bună pe viitor? În primul rînd, scriind ceva mai mult despre arheologia teritoriului României de azi, în preistorie și antichitate. În al doilea rînd, scriind texte mai puțin încărcate (problemă greu de corectat, pentru că este rezultatul a cel puțin zece defecte diferite de personalitate). În al treilea rînd, convingînd Dilema veche să ofere premii substanțiale – bani, mașini, apartamente – cititorilor acestei rubrici.
Sigur că în estul Europei textele de popularizare a științei nu sînt prea bine văzute de către somitățile domeniului respectiv. Adevărul e că nu prea sînt văzute deloc, pentru că sînt considerate irelevante, așa că nu se ajunge, de fapt, la nici un conflict. Ele pot, din cînd în cînd, cel mult crea surpriza neplăcută că un specialist scrie în timpul liber ceea ce par a fi generalități romanțate despre știință, a căror frivolitate nu numai că îl descalifică pe autor, dar riscă să compromită prestigiul breslei. Surpriza asta e posibilă și pentru că instituțiile de profil nu-și încurajează la noi specialiștii să iasă cumva în întîmpinarea publicului. În Anglia, o aplicație de job în domeniu sau o evaluare anuală ține cont nu numai de meritele academice ale cercetătorului, desigur cele mai importante, ci și de impactul lui asupra publicului nespecialist; la noi, contează numai și numai meritele academice.
Cu atît mai surprinzătoare mi s-a părut în cei patru ani de cînd țin această rubrică solidaritatea colegilor mei arheologi, care ar fi putut găsi nenumărate cusururi textelor mele: interpretări alternative lăsate deoparte, generalizări prea entuziaste, excepții nemenționate. În loc de asta, unul dintre ei a deschis porțile muzeului pe care îl conduce pentru lansarea ultimei mele cărți de arheologie, alții mă invită să particip la șantierele lor (semn că mă consideră și altceva decît un clovn – sau poate de-aia mă invită?), în fine, cîțiva au încercat chiar să-mi citească romanele, constatînd apoi că, prin comparație, rubrica asta chiar era citibilă.
Bun. Ce-ar fi să începem anul cu o carte despre o știință în care nu sîntem mari specialiști? Indiferent ce domeniu alegem, nu putem greși – de pildă, fizica: Șase lecții ușoare, a lui Richard Feynman sau Fizica povestită, a lui Cristian Presură. Ca să fie un an în care ceea ce era greu devine ușor.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: wikimedia commons