Stigmatul comunismului

17 iunie 2015   TÎLC SHOW

Vorbeam cu un prieten despre călătoriile pe care le-am făcut şi unul şi celălalt prin străinătate. „Ţi-a plăcut în Croaţia?“, m-a întrebat el. „Hm“ – am zis eu –, „peisajele de pe Coasta Dalmaţiei sînt minunate.“ „Sigur că da, dar, de fapt, vreau să te întreb dacă simţi nevoia să te mai duci pe acolo“ – a continuat el. „Nu prea“ – i-am răspuns –, „cred că pentru moment mi-e destul.“ „Păi, vezi. Dar la Praga ai fost?“ „Da, de mult, şi mi s-a părut un oraş foarte frumos.“ „Ţi-ai mai planifica o excursie acolo?“ „Nu.“ Acelaşi răspuns era valabil şi pentru mine, şi pentru el, şi în cazul Poloniei, al Ungariei sau al altor ţări foste comuniste. Şi atunci, mi-am pus întrebarea ce mă face să nu-mi mai doresc curînd o vacanţă în asemenea ţări, foste comuniste, chiar dacă au unele peisaje minunate sau oraşe frumoase. Ce mă respinge? 

În Croaţia se simte un fel de umbră a lucrurilor sumbre petrecute acolo recent, nu doar a comunismului, ci şi a războiului atroce pe care l-au avut cu fraţii lor „de-o făptură şi de-o seamă“. În Ungaria ar putea fi teama de proverbialul şovinism, pe care însă nu l-am simţit vreodată pe pielea mea. Dar în Cehia sau Polonia? Ce e? Poate că peste tot, în aceste ţări, se percepe un fel de neaşezare a societăţii şi există o frică de surprize neplăcute. Dar neplăceri poţi să ai şi în Italia. Şi chiar am avut cu duiumul, dar cu toate astea m-aş mai întoarce acolo oricînd. Sigur, nu-mi plac cartierele de blocuri mizerabile pe care le găseşti peste tot în ţările foste comuniste. Nu atît sărăcia lor mă deranjează (în fond, locuri mizerabile găseşti oriunde în lume), cît mai cu seamă standardizarea, aspectul uniform al acestei sărăcii, cu alte cuvinte, amprenta arhitecturală totalitară a comunismului şi sovietizării. Totuşi, nici asta nu ar fi ceva esenţial, mai ales dacă stai într-un hotel acceptabil, cu împrejurimi plăcute, iar obiectivele turistice sînt interesante. Senzaţia de disconfort vine şi din altă parte. Într-o oarecare măsură ea e legată, cu siguranţă, de lipsa de atenţie acordată spaţiului public din aceste ţări. De la observaţia că panourile de orientare sînt prost plasate, pe şosele şi în oraşe, pînă la impresia că, la o adică, nu te prea poţi bizui pe ajutorul autorităţilor. Şi mai e vorba şi de oameni. Nu că n-ar fi şi persoane plăcute şi amabile sau cu un comportament ireproşabil (în relaţia cu un turist şi nu numai). La mijloc e altceva. Oamenii din Est sînt de multe ori apăsaţi de tot ce au trăit. Par a nu fi complet eliberaţi, interior vorbind. Chiar şi la cei mai tineri se pot observa unele sechele moştenite de la părinţi. Se simt nişte complexe ale

cum era de fapt considerată zona noastră înaintea căderii Cortinei de Fier. Dacă ar fi să dau exemple concrete, aş spune că zîmbetele vesticilor sînt de obicei mult mai fireşti, că starea lor e mai destinsă. Mi-aduc aminte de o chelneriţă italiancă dintr-un orăşel uitat de lume, slabă şi prăpădită, care s-a oferit imediat să ne dea nişte informaţii utile, cu o dezinvoltură şi o bucurie autentică, pe care foarte rar le găseşti la chelnerii din Est. Se vedea că femeia era săracă şi muncită, dar gîndea liber şi deschis. La estici, de cele mai multe ori se simte că-şi fac meseria doar cu gîndul la bani, într-un fel încuiat. 

Sorin Costreie, profesor de filozofie, făcea în urmă cu doi ani, în

, o observaţie subtilă: „Cu toţii remarcăm seninătatea celor din Vest, distincţia cu care privesc şi abordează lumea, dînd dovadă de ceva mai multă detaşare emoţională decît noi“. E o diferenţă clară şi aici. La estici remarcăm mai multă emotivitate, pe care oamenii nu ştiu s-o ţină în frîu. Tot la estici detectăm tot felul de complexe provinciale, cum spuneam, sau obsesii identitare. Străinii şi turiştii sînt încă priviţi ca nişte curiozităţi de pe altă planetă şi în acelaşi timp ca potenţiale rezervoare de bani şi alte posibile beneficii. De multe ori, esticii nu par să înţeleagă că străinii (fie ei din Est sau din Vest) sînt oameni ca şi ei, şi pe care, în consecinţă, ar trebui să-i trateze

. E drept că aici avem o problemă şi de partea cealaltă. Mai ales în ultima vreme, nici vesticii nu par întotdeauna siguri că esticii sînt oameni ca şi ei. Mulţi occidentali nu sînt capabili şi nici nu fac eforturi să înţeleagă (de ce ar face-o?) traumele şi mizeriile prin care au trecut esticii, împrejurările care i-au făcut să devină diferiţi. 

Sînt şi destui vestici care nu se simt bine în ţările din Est, tot aşa cum mulţi dintre noi ne simţim mai „acasă“ în Occident decît într-o ţară fostă soră de lagăr. Grija faţă de spaţiul public poate oferi unui străin sentimentul de „acasă“, după cum lipsa acestei griji îi poate provoca o senzaţie de alienare. Şi vorba unei amice din Austria care contempla Bucureştiul: „Rău a fost comunismul ăsta!“. 

Dar felul în care spaţiul public e gestionat ţine de mentalităţi şi de oameni. Deci, pînă la urmă, tot

pare a fi marea diferenţă (încă) între Est şi Vest. Dacă mergi mai la est, în spaţiul fost sovietic, lucrurile sînt şi mai evidente. Omul nou din Est,

cel creat de marxism-leninism, continuă să existe într-un fel sau altul printre noi şi chiar în noi. E încă recognoscibil în lume, la fel ca unii indivizi care au trecut în viaţă prin încercări traumatizante şi care le-au schimbat caracterul. Omul vestic a crescut în condiţii normale, omul estic a crescut într-un fel de şcoală de corecţie.  

Mai multe