Statul la fier vechi

30 martie 2010   TÎLC SHOW

Rablele sînt, ca şi ruinele, prezenţe nelipsite ale peisajului nostru cotidian. De aceea iniţiativa Guvernului, mai precis a Ministerul Mediului, de a aplica programul de eliminare a rablelor e de salutat. În ultima lună au fost trimise la REMAT cîteva zeci de mii de rable (cu ruinele e mai greu). Partea a doua a programului, cea care prevedea ca posesorii de vouchere obţinute prin casare să-şi cumpere mai ieftin maşini noi, nu a reuşit la fel de bine (pînă acum e vorba de doar cîteva mii de). Un motiv ar fi că mulţi dintre posesorii de rable n-au banii cu care să completeze ce-au primit pentru casare pînă la suma necesară cumpărării unei maşini noi. Pare că mulţi preferă să vîndă voucherul doar pentru ceva bani de buzunar. Mai există însă şi un alt motiv pentru care automobilele noi nu au ajuns încă să înlocuiască rablele. E vorba de mecanisme „rablagite“, ale statului, adică de birocraţie.

Regulile sînt astfel făcute încît, după ce ai reuşit să duci maşina la REMAT, lucru care se dovedeşte a fi mai simplu sau mai complicat în funcţie de propriul noroc, trebuie să mergi cu actele rablei la notar, la administraţia financiară, la poliţie şi apoi la dealer-ul de maşini noi care, la rîndul lui are o mulţime de formalităţi de îndeplinit (şi nu mai vorbesc de ce trebuie să facă apoi proprietarul maşinii noi pînă să ajungă s-o înmatriculeze).

Dacă atunci cînd dai maşina veche în mod fizic poţi avea noroc de servicii rapide, cînd e să scapi şi de actele adiacente rablei nu mai poate fi vorba de vreun noroc, cel puţin în Bucureşti. La serviciul de taxe şi impozite locale, e la fel ca acum zece, douăzeci sau chiar cincizeci de ani. Pe uşile birourilor sînt lipite tot felul de hîrtiuţe cu reguli şi informaţii. Ce se află în spatele lor nu corespunde însă cu hîrtiuţele. Unde scrie impozite îl poţi găsi pe funcţionarul cu amenzile şi viceversa. Descoperirea asta o faci numai cînd uşile se deschid pentru că, adesea, ele sînt pur şi simplu încuiate (chiar şi pe dinăuntru).


Privatul de la xerox este cel care poate da cele mai bune relaţii. Traseul corect prin instituţie se dovedeşte a fi acela indicat de el, chiar dacă funcţionarii zic altfel. La omul de la xerox ajungi tot după ce stai la coadă. Şi la casierie e de aşteptat, iar de tehnologia plăţii prin card bancar pare că nici nu s-a auzit. Nu merge fără bani cash, iar ca să afli cît trebuie să plăteşti e nevoie să întrebi la un alt birou. În sfîrşit, cînd toate actele de la această instituţie sînt gata, eşti trimis la şeful serviciului să-ţi pună ştampila. Şef fiind însă, personajul nu-ţi stă oricînd la dispoziţie. Cînd în cele din urmă îl prinzi liber în birou, constaţi că nici ştampilarea nu e aşa simplă cum ţi-ai imaginat. Nu e vorba de o singură ştampilă, ci de vreo trei, mai mari, mai mici sau mai pătrate.

Urmează apoi calvarul de la serviciul de radieri şi înmatriculări, la poliţie, adică. Asta se petrece acum într-o clădire nouă şi curată de la marginea oraşului. Se iau bonuri de ordine, există scaune şi aer condiţionat. Întocmirea propriu-zisă a actelor se face însă într-un imobil alăturat, un fel de bazar cu servicii de  copiere, dactilografiere, asigurări, învelitori de taloane şi altele. Cine crede că s-ar putea duce direct la ghişeul poliţiei, fără să treacă pe la intermediarii din aceste birouri care să-l înveţe să-şi întocmească dosarul, se înşală şi riscă să piardă şi mai mult timp.

Serviciul de înmatriculare şi radiere e unul comunitar, ca şi serviciul pentru taxe şi impozite locale, dar cele două instituţii par sortite pe vecie să nu aibă vreo posibilitate de a comunica direct între ele. Iar după ce omul scapă de actele rablei, aşa cum spuneam, dacă vrea maşină nouă, trebuie să ia calea inversă. Noile acte se nasc la fel de greu precum dispar cele vechi. Am aflat că după ce termină cu actele, unii se duc pur şi simplu şi se îmbată. Există şi din aceia care preferă să-şi lase rabla să zacă în faţa blocului în loc să se înhame la toată această tevatură. Tot aşa, există şi maşini fantomă, doar în acte, deşi fizic au dispărut de mult, uneori chiar de peste zece ani. Ce bun ar fi şi un program prin care toate aceste instituţii birocratice rablagite să fie duse la REMAT.
 

Mai multe