Stăpîna Universului

Mai sînt trei luni pînă la concediu şi brusc îţi dai seama că ceva periculos se petrece lîngă tine. Vezi privirea aia fixă de „curăţătoreasă“ în serie. Arunci rapid tot ce nu îţi trebuie pe fereastră şi o întrebi, cu tupeul omului care ştie că oricum nu mai e nimic de pierdut.

– Ce faci, floricica sufletului meu? Ce te nelinişteşte, zînă incomprehensibilă a universului meu?

– Faci mişto? Îţi baţi joc de mine? Tu nu vrei să mergem în concediu? Zi drept!

– …

Te cruceşti elegant în capul tău şi pui faţa aia de bou incapabil să priceapă de ce Codrin Ştefănescu este om, Olguţa – ministru, iar tu, nemernicul pămîntului – soţul ei.

Nu, buburuză, trăsni-l-ar DNA pe Şova, dar-ar seceta în Belina şi beteagul în Nicolicea, cum să fac eu mişto? Sigur că vreau în concediu, că doar ce e mai plăcut decît să vizităm în neştire toate pietroaiele, magazinaşele, muzeele şi bisericile în timpul campionatului mondial de fotbal, atletism sau baschet?

– Băi, băiete, tu rîzi de mine?

Hotărăşti că nu vrei să dormi pe canapea şi îi ceri scuze. Desigur, te gîndeşti că-i nebună dacă se apucă să facă bagajele de pe acum, dar instinctul de supravieţuire funcţionează brici. Ai vrea să o întrebi dacă se gîndeşte să facă şi antrenamente de zbor şi dacă e nevoie să o ajuţi să mute mobila pentru a alerga cu mîinile deschise prin casă făcînd ca Boeing-ul ăla 737 cu care o să zburaţi peste 90 de zile, dar nu ai curaj.

– Nu, greieraş, ştii că eu mă comport cam aiurea în condiţii de stres…

– Deci te stresez! Eu te stresez pe tine! Eu, care…

Te gîndeşti pentru o clipă să sari pe fereastră. Staţi la etajul doi, ai ceva ADN comun cu al păsărilor, iar dacă eşti şi un pic mai negru, ca în cazul meu, ai şi stereotipul social în favoarea ta. Oricum, cel mult un picior în ghips – merită riscul. Ghinionul e că tocmai începe meciul cu Real şi ai pus şi berea la rece. Creierul intră în colaps şi începi să te bîlbîi. Ţi-ai pune şi pene în fund numai să scapi de furia zgripţuroaicei care o bîntuie pe pufuleţul vieţii tale. Brusc, te loveşte inspiraţia.

– Doamne, dar ce-ai slăbit!

Nu ştie ce a lovit-o, dar măcar i-ai închis gura. Antrenamentele alea de comunicare în situaţii tensionate par să funcţioneze.

– Da, iepuraş, nu ştiu ce-ai făcut, dar arăţi mai bine decît acum douăzeci de ani!

Desigur, te bazezi că ai un paratrăsnet solid la bloc, că ai şi pe una care lucrează la Antena 3, şi un producător de la RTV. Apoi te gîndeşti că mai ai timp să treci la religia musulmană, că doar profetul lor a zis că minciunile pe care le spui nevestei în scopul de a nu o face nefericită sînt de bine.

Se uită luuuuuuuuuung la tine.

Tu te gîndeşti rapid la Monica Bellucci de acum douăzeci de ani şi zîmbeşti cu încredere. O ajuţi să împacheteze. La un moment dat se uită iar cu privirea aia de stăpînă absolută a universului tău şi te întreabă:

– Era Gandhi ştirb?

Piticii zburdă şi îţi şoptesc să i spui că avea o carie la premolarul stîng, o plombă la incisivul drept şi două măsele lipsă, dar că asta era nimic pe lîngă problemele cu scamele din stomac şi cele 416 fire de păr răzlețe. Îţi faci cruce cu limba şi spui zîmbitor că da, şi că îi admiri simţul observaţiei. În definitiv, chiar vrei să vezi meciul ăla cu Real. 

Notă: O bună parte a dialogurilor sînt reale.