Șpriț și Spritz

22 mai 2014   TÎLC SHOW

Într-un blog de observaţii şi comentarii asupra limbii italiene, profesorul Michele Cortelazzo relatează plăcuta surpriză pe care a avut-o de curînd, cu ocazia unei călătorii în Germania, descoperind – ca o dovadă în plus pentru răspîndirea internaţională a lexicului culinar italienesc – un produs de consum pe care îl considera tipic zonei veneţiene (Veneţia – Friuli): amestecul de vin alb şi apă minerală (cu alte posibile adaosuri alcoolice), numit spritz (dar pe care l-a întîlnit şi în varianta grafică sprizz). Evident, lingvistul observă că e vorba de un cuvînt de origine germană, din categoria celor care se întorc, într-o formă sau cu un sens schimbat, în limba de origine. Articolul spritz din versiunea italiană a Wikipediei recunoaşte sursa germană (austriacă) a cuvîntului, dar scoate în evidenţă calitatea de marcă specific veneţiană a unei combinaţii specifice, o variantă de reţetă cu adaos de bitter, înregistrată oficial şi care a fost în anii trecuţi obiectul unor susţinute campanii publicitare. Paginile echivalente din alte limbi ale Wikipediei recunosc în spritz (Spritz Veneziano) un produs italian, un cocktail aperitiv;  versiunea engleză consacră însă un articol separat şi termenului Spritzer, precizînd că acesta (amestecul originar de vin şi apă carbogazoasă) e specific germanei, din Austria, şi stă la originea răspîndirii produsului şi a numelui în alte ţări şi zone.

Informaţiile din Internet confirmă ceea ce indică şi dicţionarele noastre în legătură cu românescul şpriţ: etimonul său este germanul Spritzer („stropire“, din verbul spritzen „a stropi, a uda“). Primele atestări înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900 (dintr-un Vocabular al lui V. Săghinescu, din 1901); se presupune deci că a venit odată cu chelnerii (în fond, tot un germanism, din Kellner) şi restaurantele de tip austriac. La Caragiale, termenul nu apare (ar fi putut intra în aceeaşi serie cu şvarţ sau ţal), dar combinaţia nu este ignorată: în schiţe se comandă şi se consumă „trei cinzeacuri cu sifon“, „două baterii cu sifon mare“ („La Moşi“), „o semibaterie cu sifon“ („Boris Sarafoff“). În revista umoristică Furnica, la începutul secolului, şpriţul era deja foarte prezent: „Dumneata ai bea un şpriţ“ (nr. 193, 1908); „să vii colea la Gambrinus să-ţi ofer un mic şpriţ de plecare“ (nr. 147, 1907, articol de G. Ranetti), permiţînd  extinderi şi substituiri glumeţe: „sîngele nu se face niciodată nici apă, nici şpriţ“ (ibidem). 

În momentul de faţă, şpriţul românesc e adesea invocat ca termen generic pentru actul de a bea colocvial, de a petrece cu prietenii – „În rest, se ceartă cu nevasta din lipsa banilor, se dă pe net, iese la şpriţ cu prietenii şi joacă şah“ (vice.com) – , dar şi pentru a evoca beţia populară, conotată negativ şi asociată agravant cu alte promiscuităţi estetice sau morale: „chef cu şpriţ şi manele pînă la 7 dimineaţa“ (click.ro); „L-a adus fiindcă erau prieteni de şpriţ!“ (libertatea.ro); „Poliţia la şpriţ cu interlopii“ (România liberă, 29 aprilie 2010). Imaginea negativă a şpriţului, decretată de pe poziţii absolutiste, de elitism al gustului, este uneori evocată ironic („să întrebi un specialist în vinuri despre şpriţ este ca şi cum ai întreba un chef cuisinier despre hamburger“, Esquire, mai 2008), scuzată şi apărată stîngaci, prin invocarea genealogiei nobile („şpriţul nu este o greşeală – îşi are originea de la austrieci“, foodstory.ro), respinsă cu oarece enervare („şi alţii beau şpriţ – şi nu se mai vaită atîta“, vinul.ro). Cea mai hotărîtă luare de poziţie în apărarea şpriţului, transformat hiperbolic, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, cu o avalanşă de argumente spectaculoase şi analogii surprinzătoare, într-un simbol al spiritului Europei Centrale, îi aparţine lui Andrei Pleşu (text publicat în 2000, reluat în Obscenitatea publică, p. 250-253).

Amestecul de vin şi sifon e răspîndit în tot spaţiul central-european, dar se pare că numai în română şi italiană s-a impus forma scurtată şpriţ/spritz. Asemănarea de formă dintre cuvîntul românesc şi cel italian, din zone puternic influenţate de modul de viaţă al Imperiului Austro-Ungar, nu trebuie să ne ducă neapărat cu gîndul la o filieră specială, la un intermediar italienesc în spaţiul românesc; e foarte probabil să fi existat o scurtare chiar în germana vorbită sau ca ambele limbi romanice să fi preluat şi adaptat termenul la fel. Mai instructivă e diferenţa de statut: în vreme ce şpriţul românesc e o băutură populară, privită de mulţi cu indignare sau dispreţ (dar şi bine apărată, cum am văzut!), spritzul italienesc e o marcă identitară prezentată cu toată mîndria. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe