Spre o <i>re-vrăjire</i> a lumii

16 martie 2007   TÎLC SHOW

La mijlocul anilor ’80, cînd Marcel Gauchet scria despre le désenchentement du monde, se părea că dez-vrăjirea lumii reprezintă un impas iremediabil. Societăţile moderne, prinse în goana tehnologizării, a egalităţii de şanse, a scopului precis, a mijloacelor trepidante şi a ieşirii din spirit, păreau a se fi dezbărat de religie cu totul. În Occidentul catolic şi protestant, laicizarea cucerea zilnic redute; de la pilula anticoncepţională la concubinaj, de la minorităţi sexuale la pop-star-ul Madonna făcînd din altar decor pentru videoclipuri (Like a prayer, evident), totul părea a merge spre declinul crucii. În Orientul european ortodox era şi mai teribil; cunosc o ţară - şi dvs.? - în care culmea libertăţii pentru o generaţie întreagă de teenager-i atei prefabricaţi era ca, în seara de Paşti, să treacă pe la Alimentară şi să cumpere ţigări Snagov şi vodcă poloneză, apoi - cu arsenalul camuflat - să intre la biserică şi să-şi facă totuşi cruce, iar în cele din urmă să meargă la discotecile organizate de UTC taman în noaptea Învierii unde, dacă se putea, o şi trăgeai puţin de breton pe Maricica. Dar nu despărţirea de vechea ordine spiritual-religioasă a lumii era atunci marea spaimă, ci impresia că, odată cu ea, omul îşi pierde ceva din candoare şi din pace. Erau vremurile în care fraza Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, intens repetată pe un post de radio de la care aşteptam adevărul (frază despre care Mircea Iorgulescu, mai apoi, va spune că nu apare la André Malraux) anunţa abia posibilitatea unei salvări. Tocmai pentru că părea pe cale de dispariţie, religia putea fi soluţia la toate: la foametea din Etiopia, la cursa înarmărilor, la şomajul din Vest, la demenţa lui Ceauşescu. La douăzeci de ani distanţă, nu mai sînt atît de convins că religia, prin ea însăşi, aduce pacea. Ba încă mi se pare că haremul de staruri & starlete al anilor ’80, în care se înghesuiau - cum spuneam - Madonna, Blondie, Joan Jett, Irene Carra, Cindy Lauper, Cicciolina, Bonnie Tyler sau Manuela Hărăbor, rămîne totuşi mai uman decît cele 99 de fecioare care-l aşteaptă în ceruri pe martirul generic musulman sau decît fecioara de la Tanacu, moartă pe crucea unui primitivism înfricoşător. Cînd Marx, Mahomed şi Iisus ies şi se bat în stradă Azi pare-mi-se că, la scară planetară, (neo- & ultra-) conservatorismul generaţiei născute în ciuda pilulei este în plin avînt. Dar mişcarea de fond e mai presus de religie. Nu religia e vinovată de crimele, prostiile sau fraudele morale comise în numele ei - ci cei care o amestecă, conştient sau nu, într-un distilat mult mai perfid, în care intră şi o anume tradiţie, o anume memorie, o anume istorie, un anume naţionalism, o anume revanşă. În acest cockteil, religia e doar factorul legitimator al greţei faţă de alteritate. Cîteva exemple. În anii ’30 şi ’40 ai secolului trecut, armata japoneză, în marşul său început triumfal (şi sfîrşit, cenuşiu, la Hiroshima şi Nagasaki) a luat după ea, într-un sistem sofisticat de bordeluri, circa 200 de mii de femei (chinezoaice şi coreence, dar şi thailandeze, filipineze, taivaneze ş.a.), reduse la statutul de sclave. Multe dintre ele, după război, au depus mărturie. În 1993, Guvernul nipon a recunoscut responsabilitatea ţării pentru acest episod tenebros. Dar actualul prim-ministru nipon Shinzo Abe (care începuse promiţător în octombrie trecut, făcînd o vizită "istorică" în China şi Coreea de Sud) a avut recent o revelaţie: nu există "dovezi clare" că respectivele femei ar fi fost obligate. Poate că au urmat soldaţii de bună voie! Obrazul dezonorat al armatei naţionale e astfel spălat! În Turcia, cu spălarea obrajilor naţiei este responsabil articolul 301 al Codului penal, care interpretează anumite subiecte - cum ar fi să discuţi despre genocidul armenian din 1915, de exemplu - drept ofense aduse turcităţii. În Italia, patriotismul local s-a reşapat într-un punct pe care părea că-l uitase toată lumea: aducerea în discuţie a unor teribile crime (din păcate, credibile) pe care partizanii lui Tito le-ar fi comis, la mijlocul anilor ’40, în regiunea de graniţă cu fosta Iugoslavie. În Franţa, periferia urbană e mai în primejdie decît, pe vremuri, Linia Maginot şi, deşi nimeni nu vorbeşte în termeni religioşi sau rasiali, fapt este că, oricum, candidatul Sarkozy a împrumutat de la candidatul Le Pen măcar ideea conform căreia "cui nu-i place în Franţa să plece de unde a venit". Şi pînă şi în Danemarca - ţară altădată paşnică şi plină de bere, brînză feta şi ceţuri hamletiene - un întreg cartier din Copenhaga ia foc, după ce un fost centru de tineret (clădirea Ungdomshuset, prin care au trecut, pe la 1910, Lenin şi Roza Luxemburg şi care în 1982 fusese ocupată de o salată ciudată de anarhişti, marxişti, punkişti ş.a.) a fost dată de primărie unui pastor evanghelist care spune, no more, no less, că Dumnezeu însuşi i-a spus să cumpere incinta, ca s-o purifice. Drept care, poate ar trebui să aşteptăm şi noi vremea apropiată în care, în România, toate bisericile locale se vor decide şi ele să intre pe faţă în dezbaterile politice şi electorale.

Mai multe