Sporturile la bursă
Am aflat că polo pe apă e ca şi desfiinţat în România. Ce alte sporturi au mai intrat la apă şi de ce?
Întrebarea nu doar că presupune apocalipsa sportivă, dar solicită şi nararea multiplicării ei. Sincer? Nu e cazul! Oamenii au fost dezamăgiţi, acum o lună, după ce România a ocupat locul 12 la Campionatul Mondial de Polo din China. Numai că acest Mondial nu este criteriu de calificare la Jocurile Olimpice. Vor urma alte turnee, unde România are şanse importante să-şi rezerve locurile pentru Londra 2012. De altfel, „naţionala“ de polo este ultima echipă masculină, dintre toate sporturile, care a mers la o ediţie a Jocurilor Olimpice, la Atlanta, în 1996.
Cifrele, nu-i aşa?, sînt plictisitoare şi ele par rezervate pasionaţilor, în timp ce dezastrul constituie privilegiul tuturor. Dar, încă o dată, nu e cazul. De altfel, cei care alcătuiesc „naţionala“ nu sînt nişte pauperi ai fotbalului. „Stranierii“ care evoluează la cluburi din Italia, Croaţia sau Spania, epicentrele poloului european, au salarii de 70.000-100.000 de euro pe an. Pentru cei din ţară e mai greu, veniturile medii ale poloiştilor de la cluburile serioase – Oradea e campioană – se învîrt undeva la 2000-3000 de euro pe lună, puţin pentru sportivii de performanţă, decent pentru mediul românesc unde profesează aceştia. Dacă adaugi că, pînă acum, atît Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, cît şi fostul Minister al Sportului au finanţat pregătirile, deplasările, hrana şi medicaţia, obţii tabloul sever, dar lipsit de dramatism, nespectaculos şi totuşi realist al poloului din România. Criza există, dar bursele cad emoţional, aşa se întîmplă şi cu percepţia noastră asupra sportului românesc. Cătălin Tolontan