Sportivii se luptă pe teren

Sportivii se luptă adesea nu doar pe teren, ci şi cu criticii de pe reţelele de socializare, uneori şi cu presa. E cazul să fie antrenaţi şi pentru asemenea trînte psihice? 

Nu mai mult decît trebuie să fim cu toţii antrenaţi cu felul în care se învîrte lumea azi. Sîntem prinşi într-un turbion pe care l-am inventat şi l-am îmbrăţişat degrabă: dorinţa bezmetică de a comunica oricînd, cu oricine şi despre orice. Ne-am trezit pe piaţă cu cea mai parşivă armă din istoria umanităţii: injecţia direct în creier cu tot ce gîndesc ceilalţi. Presa? Da, poate fi deranjantă, nedreaptă, partinică, umorală chiar. Poate fi orice, dar un singur lucru nu: e imposibil să nu fie asumată, sub o semnătură sau un titlu de site, publicaţie, pagină de socializare ori altceva. Ştii pe cine să te superi, cui să ceri socoteală, pe cine să interzici. Presa dă bine, dar o şi încasează grav. Cu ceilalţi e mai complicat. Un om, o opinie, un anonimat. Sub vălul electronic toate frustrările se revarsă, laolaltă, sigur, cu intervenţiile de bun-simţ, observaţiile pertinente, mesajele pozitive. Dar, ca întotdeauna, mîngîierea e mai puţin sesizabilă decît înţepătura. Şi cînd sînt mii de ace trebuie să ai rezistenţa unui fakir. Sportivii timpului prezent tind să pună vămi în calea influenţei plebei precum ungurii imigranţilor din Orient. Nu-i poţi blama (pe sportivi). Dar această baricadare e fix opusul esenţei demersului lor, care e îndreptat spre lume, e deschidere şi nevoie de celebrare în faţa mulţimilor. Şi atunci fie se întăresc fantastic şi ajung, precum Federer, deasupra „zgomotului timpului“, cum ar zice Julian Barnes, fie devin mici dictatori. Adulaţia, da, critica, ba. Echilibrul lor interior ţine de capacitatea de a nu lăsa nimic să le tulbure şutul, serviciul, aruncarea. De aceea îi veţi auzi spunînd cu mîndrie: „Eu nu citesc presa!“. Ei, aş! Fireşte că o citesc. Dar cu cît sînt mai importanţi, cu atît armura din ochii lor e mai groasă. Adaptarea e, pentru ­mulţi, izolare. Superstarurile ajung să trăiască într-o bulă. E trist. Dacă vor să rămînă însă pe aceeaşi planetă cu ceilalţi, oamenii aceştia speciali vor trebui să înveţe, de copii, să trăiască împăcaţi, dar nu indiferenţi, cu mediul virtual, aşa cum învaţă reverul. E o nouă lume, da. Bravă!