Spitalul de psihiatrie

22 noiembrie 2017   TÎLC SHOW

Rezerva de imagini ale unor spații sordide din spitalele românești nu e deloc în criză. E destulă marfă pe stoc. Nu prea există riscul să intrăm în panică din cauza lipsei lor. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că în ultimii ani, ca răspuns la tot felul de presiuni, chipul unora dintre aceste locuri de vis urît s-a mai schimbat. Partea proastă e că unii își închipuie că, dacă s-a văruit și s-a vopsit ceva, se schimbă și obiceiurile care dorm în adîncurile pereților. Da, văruirea e și ea un pas. Tîrziu. Uneori prea tîrziu. Și trebuie să fii răuvoitor să nu recunoști că unii încearcă să schimbe lucrurile în substanța lor. Dar sînt încă puțini. Și se ostenesc să spună, cît și cum pot, că felul rudimentar de a înțelege ideea de spital nu va putea fi niciodată acoperit cu o vopsea, oricît de scumpă și de performantă ar fi aceasta.

Faptul că unii dintre cei care protestau la adresa regimului comunist erau aruncați în spitale și secții de psihiatrie nu se acoperă cu nici o vopsea. Nici măcar acum, la atîția ani de-atunci. Pentru că filozofia unora dintre aceste spații nu prea s-a schimbat. Spitalul de psihiatrie încă e, în anumite locuri de la noi, un spațiu al uitării și al stingerii lente a sufletului. O formă de detenție. E zona de ascundere a bolnavului, departe de lume, departe de ochii noștri. Pentru că noi știm că ființa umană care e victima unei tulburări psihice ne face de rușine. Ascundem cît putem faptul că o rudă sau un prieten apropiat suferă de așa ceva. Venim din bezna unui soi de educație care ne învață că bolnavul de acest fel a pierdut cursa oricărei deveniri sociale. E trimis afară din zona noastră de înțelegere și acceptare. E pedepsit cumva pentru simplul fapt că e bolnav. Se face vinovat de lucrul ăsta. Nu știm să spunem de ce. E doar vinovat. Și, dacă e vinovat, își pierde imediat orice drept la demnitate. Pentru că așa am fost învățați. Că „ăla nu mai e om“.

Într-un fel, mecanismul nostru de a gîndi seamănă cu cel al unora dintre cetățenii germani ai regimului nazist, cei care știau sau bănuiau ce se întîmpla în interiorul lagărelor de exterminare, dar preferau să nu se gîndească la așa ceva. Să facă abstracție. Nu era treaba lor ce se petrecea acolo. Acum, deși nu ne constrînge nimeni, într-un anumit fel gîndim asemănător cînd e vorba despre spitalele de psihiatrie. Nu e treaba noastră. Ăia, oricum, „nu mai sînt oameni, nu mai ai ce să faci cu ei“. Și preferăm să-i uităm. Sau să ne facem că-i uităm. Sîntem ocupați cu atîtea lucruri, că numai de ei nu mai avem timp. Așa cum facem orice să nu ne amintim imaginile acelea crunte, cu orfelinatele și cu azilurile de bătrîni, de la începutul anilor ’90. E ca și cînd așa ceva nu s-ar fi petrecut aici, sub ochii noștri. Undeva, în adînc, știm că nu e vina noastră directă, că nu noi spălam ființele acelea cu furtunul de la hidrant, că nu noi le înfometam, că nu noi le lăsam să se stingă în condiții înspăimîntătoare. Dar ne e rușine că așa ceva s-a petrecut aici. Și preferăm să uităm cît mai repede așa ceva.

În același fel se întîmplă și cu spitalul de psihiatrie. E o idee față de care păstrăm distanță. Ne amintim de ea și-o ocolim cît putem de repede doar atunci cînd mai vedem pe la televizor cum arată o secție de psihiatrie a unui spital județean dintr-o țară a Uniunii Europene, în anul 2017. Cum ar fi cea de la Palazu Mare, din Constanța. O cumplită ironie face ca adresa acestei secții clinice de psihiatrie – așa cum e ea afișată pe site-ul Spitalului Clinic Județean de Urgență din Constanța – să fie pe „strada Sentinelei“. Șefa acestei secții își declara, pe la începutul anului (într-o postare de pe Facebook, preluată de ziarul Ziua de Constanța), imposibilitatea de a face ceva, fiind, ca manager, „legată de mîini și de picioare“. Se adresa conducerii județului, exprimîndu-și consternarea și disperarea că e identificată personal cu dezastrul de acolo, dar pîrghiile legale de a face ceva sînt în alte mîini. Evident, așa cum se-ntîmplă și în cazul altor spitale, nu e întotdeauna doar vina celor care lucrează acolo, ci și a unui fel al instituțiilor diriguitoare de a nu vedea lucrurile nici măcar atunci cînd oamenii urlă cît îi țin plămînii.

Și, ca o culme a tristeții, un domn o contrazice pe șefa acestei secții clinice, într-un comentariu la articolul de ziar. Îi spune că exagerează cu termenii în care califică situația, că a primit finanțări pentru medicamente extrem de scumpe. Dar tot dumnealui recunoaște că reabilitarea serioasă a locului cu pricina se lasă așteptată de ani buni. Deci burdușirea cu medicamente dintre cele mai scumpe a oamenilor uitați acolo e rezonabilă. Să nu ne mai plîngem atîta. Ăsta e felul în care vedem lucrurile. Un hap scump și o clanță nouă rezolvă acceptabil situația. Nu un mediu civilizat în toate dimensiunile lui, nu respectarea demnității pacienților, nu terapii ocupaționale, nu dezvoltarea acelui loc din perspectiva unei înțelegeri contemporane.

Lumea unui spital de psihiatrie nu e deloc una simplă. Gradele de tulburare sînt extrem de diferite, dar oamenii sînt deseori puși la grămadă. Situațiile celor care pot face ceva rău, atît lor, cît și altora, sînt altfel decît ale celor cu alte tipuri de tulburări. Mulți dintre cei cu forme mai ușoare ale unor afecțiuni psihice suferă cumplit din cauza mediului nediferențiat, a felului uniform de a-i trata pe toți, ascunzîndu-i de lume și îndopîndu-i cu medicamente, în așa fel încît, sedați fiind, să intre în marea masă a „calmaților“ care vegetează privind în gol. Felul primitiv în care vedem lucrurile nu e dat doar de lipsa de fonduri, de ceața banului public sau de incompetență. Ci și de lejeritatea cu care i suspendăm omului bolnav dreptul elementar la demnitate.

Mai multe