Spiritul şi spirochetul
În urmă cu două săptămîni, am asistat la o prelegere universitară care nu va dispărea ușor din memoria celor prezenți. Titlul speech-ului („Spiritul român“) – mediatizat înainte de eveniment – nu m-a atras în mod special, fiind susceptibil de platitudinea pășunistă a patriotardului autohton, dar faptul că vorbitorul era un cunoscut profesor de psihologie medicală mi-a trezit curiozitatea. Conferința propriu-zisă nu putea fi banală, mi-am zis, judecînd după identitatea academică a celui din spatele ei. M‑am dus așadar. Previzibil, mulți gîndiseră ca și mine. Aulă arhiplină, spectatori în picioare, stație de amplificare. Profesorul a sosit la timp. A urcat sobru la pupitru și, după cîteva secunde de atenuare a zumzetului de voci, și-a început discursul: „Stimat auditoriu, vreau să fac o precizare esențială. Titlul prelegerii mele nu este «Spiritul român», așa cum, regretabil, au înțeles organizatorii pe parcursul conversației noastre telefonice, ci «Spirochetul român»!“ (Rumoare în sală, rîsete răzlețe, toate urmate de o tăcere adîncă și de priviri fixate feroce pe conferențiar – am admirat aici un exercițiu de captare a atenției absolut strălucit!) „Probabil că eroarea vine din folosirea masculinului pentru un substantiv consacrat în limba română și, mai ales, în jargonul medical cu varianta de feminin – spirochetă. Mă gîndesc, desigur, la așa-numita spirochetă sifilitică, bacteria care generează temuta boală venerică. Filiera limbii franceze însă, prin intermediul căreia am preluat noi termenul, impune un masculin și m-am bucurat să observ, în DEX-urile noi al Academiei, această necesară corecție. De ce «Spirochetul român»? Pentru a fi explicit, vă rog să-mi îngăduiți, în prima fază, un scurt istoric!“
Vă spun cu onestitate că nu am fost vreodată mai focalizat pe o prezentare, pînă la urmă, științifică, nelipsită de detaliile sale prezumtiv obositoare, ca atunci! Ceea ce eu bănuiam a fi o strategie a micilor trucuri retorice („schimbarea“ titlului, „șocul“ indus de noua denumire ș.a.m.d.) funcționase perfect. Lumea a fost absorbită de informațiile furnizate de profesor. Am aflat că există o controversă în privința apariției și originii sifilisului pe mapamond. În timp ce unii savanți susțin că maladia a fost adusă pe bătrînul continent de marinarii columbieni întorși din aventura americană, alții par convinși că situația stă exact invers: flagelul devasta, de la origini, Europa, fiind transportat de echipajele lui Columb în spațiul amerindienilor. Conferențiarul nostru se arăta adeptul teoriei a doua, invocînd argumente antropologice. S-au descoperit schelete antice cu urme de deformare specifice afecțiunii în cauză, a precizat el. Indubitabil, sifilisul, această boală teribilă, care, intrată și declanșată în circuitul sangvin, „mănîncă“ țesutul viu și, cu precădere, materia grăsoasă din creier, generînd grave tulburări mentale și cumplite devieri de comportament, reprezintă o veche „construcție“ europeană! Complexitatea morbidității a determinat interes medical, în toate epocile, la un spectru extrem de larg de cecetători. Fascinante sînt preocupările fondatorului homeopatiei, Samuel Hahnemann, care a folosit-o pentru a-și identifica o tipologie de lucru. Vorbește medicul german despre trei „diateze“ existențiale – una psorică, alta sicotică și, atenție, o alta sifilitică. Ultima îl descrie pe individul patibular, teratologic, predispus la rău, duplicitate și acțiuni odioase… Rumoare în sală și expresii fizionomice din ce în ce mai nedumerite.
„Și de ce, totuși, vă întrebați cu siguranță, «Spirochetul român»?“, ajunse vorbitorul în punctul ce părea culminant al discursului său. „Ei bine, dragi prieteni și colegi, pe parcursul eforturilor mele analitice, de aproape un sfert de veac, am dezvoltat certitudinea că diatezele lui Hahnemann pot și trebuie transferate dinspre inși către colectivități întregi! Aidoma indivizilor, și grupurile devin încadrabile într-o diateză, au caracteristici tipologice omogene. Ca atare, opinia mea de expert în psihologie medicală e că noi, românii, corespundem, fără putință de tăgadă, diatezei sifilitice.“ (Gălăgie subită în sală, strigăte răzlețe de „Marș la plimbare!“ ori „Spui prostii!“, un „Huo!“ în fundal și, din nou, liniște curioasă!) „Nu avem un spirit român, ci un spirochet român.“ (Alte vociferări, iarăși tăcere!) „Sîntem bolnavi, doamnelor și domnilor, istoric, genetic și cultural, iar maladia a atins faza în care ne sfîșîie sufletele.“ (Glasuri agresive!) „Am făurit un stat kakistocratic, unde cei mai răi primesc onoarea de a fi conducători. Am ridicat ipocrizia la rangul modului de viață obligatoriu, am reinventat conceptul de corupție, conferindu-i ramificații planetare, ne-am decimat copiii și ne-am abandonat părinții. Am uitat trecutul, mistificînd prezentul și primejduindu-ne viitorul.“ (Urlete violente în aulă, spectatori plecînd furibunzi sau ridicîndu-se de pe scaune cu mișcări convulsiv-amenințătoare.) „Deținem spirochetul sifilitic în genele noastre, oricît de greu v‑ar fi să mă credeți! Avem nevoie urgentă de tratament la nivel de comunitate! Am intrat în ceea ce psihiatrii numesc nebunia socială!“ Mai mulți bărbați au urcat pe podium și l-au smuls brutal pe conferențiar de la microfon. Tîrît afară, a mai apucat să răcnească: „Excelsior!“
Revolta s-a potolit treptat în zilele următoare. Presa locală a acordat, spre surprinderea mea, un interes restrîns incidentului. Am citit, la un moment dat, că profesorul ar fi devenit pacientul foștilor lui studenți, trecînd, în prealabil, prin intense sesiuni de sedare. S-a revenit la rutina fiecărei zile, colectivitatea părînd mai curînd relaxată. Doar eu, mărturisesc deschis, nu mai am acum pic de liniște!
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.