Spioana absolută

România a fost prima destinație de studiu din cariera de antropolog a cercetătoarei americane Katherine Verdery. A venit aici în anii ’70 și continuă să viziteze regulat țara în care și-a făcut o mulțime de cunoștințe și prieteni. Într-o oarecare măsură se pare că această primă destinație a devenit de a dreptul un destin. Cercetătoarea a scris o serie de lucrări despre sate din Transilvania, despre socialism, despre colectivizare sau despre ideologia naționalistă din vremea regimului Ceaușescu. Ultima sa carte apărută anul acesta la Editura Vremea se numește Viața mea ca spioană și a fost scrisă în urma studierii propriului dosar pe care Securitatea i l-a întocmit în anii ’70 și ’80. În Dilema veche au mai apărut și alte texte legate de această carte, iar în urmă cu doi ani, doamna Verdery a povestit ea însăși în revista noastră cîte ceva din experiențele sale de acest gen. Pentru că, bineînțeles, de la prima sa vizită în România, Securitatea a considerat-o spioană, pornind probabil de la concepția exprimată neaoș chiar într-o notă informativă aflată la dosarul ei că „nu pierde ea timpul de pomană la noi“.

Într-o discuție telefonică înregistrată de Securitate în anii ’80, doi colegi români de breaslă (probabil) din Cluj ai Katherinei Verdery spuneau despre ea că ar face o etnografie „din avion“, „fără a merge în profunzime în stil european“. Ei bine, în cartea ei recentă, frapantă e tocmai profunzimea. Cred că sînt puțini români care să fi priceput ceea ce au trăit în anii comunismului și în cei ulteriori căderii Cortinei de Fier tot atît de bine pe cît a făcut-o Katherine Verdery. Ea a mers pînă acolo încît i-a căutat în anii din urmă pe foștii ofițeri și informatori pe care i-a identificat în dosarul său (care mai erau în viață). A stat față în față cu cîțiva dintre ei și i-a întrebat despre motivele pentru care au urmărit-o sau au denunțat-o. Cercetătoarea își descrie propriile emoții și stări de la aceste întîlniri, care o surprind și pe ea însăși și pe care încearcă să le înțeleagă. Aș spune că asemenea momente din carte trec dincolo de antropologie. Sînt scene de-a dreptul dostoievskiene.

De ce au considerat-o spioană chiar și cînd un securist mai rațional a conchis, într-un raport, că nu face spionaj militar (prima suspiciune cu care a fost întîmpinată)? Cum de-au ajuns s-o urmărească pînă și în Statele Unite? Ce însemna să fii „spion“ în perioada comunistă și în cultura național comunistă? Unii spuneau că era îndeajuns să fii străin. Katherine Verdery merge însă și mai departe cu analiza antropologică: „Un spion este o persoană care nu are pe nimeni s-o apere – nici un fel de rude, în cel mai bun caz un anturaj în care securiștii pot să pătrundă. (…) Sprijinul social al spionului se află în altă parte, într-o altă țară. A fi văzut ca spion înseamnă să fii văzut ca un izolat social, ale căror conexiuni pot fi manipulate.“ Iar Securitatea chiar s-a străduit s-o influențeze prin intermediul anturajului într-un sens pe care ea îl descoperă în dosar: „ar fi minunat dacă… ne-ar iubi“.

Citindu-i cartea, s-ar zice că, nu neapărat sub influența Securității, „spioana“ aproape că s-a românizat. S-a atașat de mulți oameni din România, ba chiar a rămas legată și înțelegătoare chiar față de unii dintre cei care au făcut denunțuri împotriva ei. Ceea ce însă nu pare să-i fi deformat cercetarea.

Iar prin prisma celor observate de cercetătoarea americană, cititorul poate avea propriile confirmări. De exemplu, aceea că Securitatea se ocupa în permanență și cu perseverență să construiască realități paralele, dușmani inventați, probleme false (la fel cum și astăzi se construiesc realități paralele și scenarii abracadabrante în scopuri politice). Trăiam într-o țară a secretomaniei, în care, la fel ca și în celelalte țări socialiste, evidențele nu contau, iar adevărul nu putea fi decît ocult. O lume (care n-a dispărut odată cu comunismul) cu mentalități întortocheate și închise, la polul opus față de cea cu informații la vedere, deschisă, de tip occidental. O lume în care un cercetător străin nu putea fi perceput altfel decît ca spion. Ce-i drept, însă, Katherine Verdery a făcut mult mai mult decît un spion convențional. Ea a ajuns să „spioneze“ – adică să descopere – cele mai adînci „secrete“ ale societății românești.