Sperietori şi spînzurători

14 octombrie 2010   TÎLC SHOW

Prietenii mei de la Câmpina erau speriaţi de Moşu, un fel de Bau-Bau al lor personal, inventat de părinţi. Moşu putea să apară dacă deschideai noaptea uşa dinspre grădină. Putea să şi bată el însuşi la uşă. De aceea, le spuseseră părinţii, nu era bine pentru ei să mai zăbovească prea mult la joacă nici prin curte şi nici prin casă după ce se întuneca afară. Cu alte cuvinte, trebuiau să fie în pat cît mai devreme. Mie nu-mi era frică de Moşu al lor. În schimb, mă înfioram ori de cîte ori se deschidea uşa de la camera unde „locuia“ străbunicul lor. Un bătrîn urîcios care se zburlea la noi, reproşîndu-ne de fiecare dată că facem prea multă gălăgie şi-l deranjăm. Nu îndrăzneam să-l privesc în faţă şi mă miram că ei aveau uneori curajul să-l înfrunte. Deh, lor le era rudă. Într-o seară a ieşit din „bîrlogul“ lui să ne dea nişte bomboane. Nu i-am perceput intenţiile paşnice şi era gata s-o rup la fugă. În orice caz, m-am întors cu spatele de frica încruntării lui. „Uite, ne dă bomboane“, au exclamat prietenii mei. Mi-au vîrît şi mie în pumn, aproape cu forţa, vreo două dropsuri de la el. Le-am strîns în mînă cîtva timp şi apoi m-am descotorosit cumva de ele. N-am avut curajul să le bag în gură, mi se părea că miros a vechi, şi-mi închipuiam că trebuie să aibă gust oribil. 

Pe lîngă străbunicul lor atît de teribil şi de concret, teoreticul Moşu, care cică ar fi putut veni din grădină, nu mă speria deloc. Eu, stînd la bloc, aveam în schimb un alt Bau-Bau. Era Omul de la subsol, un individ pe care mi-l închipuiam destul de negru la faţă, un fel de fochist cu un tricou închis la culoare, mulat peste bicepşii de criminal. L-am recunoscut mai tîrziu în Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sărac. Cînd nu eram cuminte, era de ajuns să mi se spună: „Vezi că îl chem pe Omul de la subsol“. Speranţa mea era că, totuşi, părinţii sau bunicii mei nu puteau fi atît de haini încît să mă lase pe mîna lui. Un alt nume de spaimă era Vartic. Fusesem odată într-o vizită la o familie cu acest nume iar stăpînul casei îmi rămăsese în minte ca un uriaş într-un costum maro-gălbui cu părul alb, vîlvoi. Am auzit atunci că omul făcuse puşcărie şi l-am asociat imediat cu un personaj de groază. Frica mea a fost repede descoperită de ai mei şi speculată apoi mai mult în glumă. Pentru mine însă, ideea de „Vartic“ nu era deloc de glumă. Chiar şi numele lui mi se părea de nesuportat. Mult mai tîrziu mi s-a explicat că domnul Vartic făcuse puşcărie politică fără să aibă nici o vină, nici măcar nu se manifestase împotriva regimului. Cică, fusese confundat de Securitate cu un alt Vartic şi nimeni nu şi-a mai pus apoi problema să repare greşeala. 

Vartic sau Omul de la subsol erau nişte sperietori cu care am convieţuit ani de-a rîndul, mai uşor sau mai greu, în funcţie şi de prostiile pe care le făceam. O spaimă intensă şi de scurtă durată am trăit însă, pe cînd aveam vreo şapte-opt ani, după ce am ascultat elucubraţiile unei fete cu care mă jucam la vreo trei blocuri distanţă de cel al bunicii. Slabă şi osoasă, cu ochii înfundaţi în fundul capului şi de o seriozitate neobişnuită pentru un copil, fata, ceva mai mare decît noi, ne explica într-un fel dramatic şi cu voce joasă că există un soi de fantomă care se numeşte Sfoara. „Coboară noaptea fără nici un zgomot de pe blocurile înalte şi te poate sufoca, te trage dintr-odată în sus“, spunea ea. „Dar cum arată?“, întrebam noi. „Ca o femeie foarte slabă şi în acelaşi timp ca o funie, ca o spînzurătoare“, ne răspundea ea. Culmea e că Sfoara părea să semene chiar cu fata care ne vorbea despre ea. Evident că pe atunci nu auzisem bancul cu „femeia şnur“ şi nu găseam absolut nimic de rîs. Dimpotrivă, simţeam că e vorba de o mare grozăvie, una dintre cele mai secrete de pe Pămînt, atît de rea că nici părinţii nu îndrăzniseră să ne vorbească vreodată despre ea. Mulţi ani mai tîrziu, citind Femeia uriaşă de Pedro A. de Alarcón din Antologia nuvelei fantastice a lui Roger Caillois, m-am îngrozit mai mult decît era cazul, dar atunci n-am făcut legătura cu povestea din copilărie. 

În noaptea aceea, după poveştile fetei, m-am întors acasă cu părul electrizat de frică, atent la orice foşnet suspect, luptîndu-mă cu ţiuitul din urechile ce-mi fuseseră infiltrate de o groază ascuţită. Mi-era chiar mai frică decît atunci cînd mergeam pe munte cu ai mei şi intram în cîte o pădure de brad întunecoasă şi tăcută. M-am strecurat repede pe lîngă blocuri, aproape ţinîndu-mi respiraţia. Îmi spuneam că ar fi bine să mă uit mereu în sus să văd dacă nu cumva apare sinistra creatură, dar nu reuşeam să-mi scot capul dintre umeri şi nasul din pămînt, de spaimă ca nu cumva chiar s-o zăresc.

Mai multe