Speranţa moare (ultima), dar nu se predă
Totul (ca să încep cu un truism): o funcţie, o situaţie, un rol expiră pe pămînt. O „ordonată spiră“ devine o ex-spiră: un fitil futil, o sfoară bleagă, un apendix caudal porcin fără obraznicu-i burghiu, un sfredel reajuns piron, un 8 buclat devenit simplu 0. Homunculii politici, la rîndu-le, expiră, mulţi dintre ei fiind nişte ex-piraţi. E anevoie, după ce vei fi fost pirat, să devii un expirat nevolnic. Nu ştiu dacă se resemnează cu deviza încrezătorilor în Pronie (cei pentru care, cum se spune, „speranţa moare ultima“, – şi, nici atunci, „nu se predă“!): Dum spiro spero. Nu e prea lesne, pe de altă parte, de spus că providenţialiştii speră şi după ce expiră, pentru că nu-i oligatoriu să crezi în viaţa de apoi, chiar dacă,-ntr-asta, speri cît timp respiri. Nu nădăjduie, pînă la ultima suflare, deznădăjduiţii radicali, adepţii unui incurabil nihilism, orb ca o credinţă monomaniacală, ateiştii agitaţi sau mai placizi. Or, dacă providenţialiştii afirmă,-n forul lor lăuntric (şi, uneori, în veliglas), Dum spiro spero, ceea ce spun, în fond, şi credincioşii, – aceştia din urmă-i pot adăuga dictonului şi un Etiam dum exspiro spero. A treia categorie, în sfîrşit, are a spune fie un apatic Non spero, şi atît; fie un Despero furibund. – Cît despre paliativul, dacă vreţi, paradoxal, al lui Vergilius, şi anume: „Una salus victis, nullam sperare salutem“, spaţiul e prea exiguu, desigur, pentru o dezbatere serioasă.