Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă

13 decembrie 2012   TÎLC SHOW

Cu nişte ani în urmă, pe vremea cînd se potcovea puricele cu cîteva tone de metal şi sărea în înaltul cerului, cînd mieii se pupau cu lupii, iar vrăbiile dormeau pe boturile pisicilor, adică ce s-o mai lungim, acum cîţiva ani, era tare bine pe aici. Economia duduia, fraierii (ca mine şi, să mă iertaţi că îndrăznesc, poate şi ca unii dintre cei care citesc acum rîndurile astea) luau franci elveţieni de la bănci şi-şi cumpărau apartamente, palatele începeau gîlceava care nu s-a terminat nici la ora asta, multinaţionalele crăpau de sănătate, nivelul de ţară creştea ca voinicul din poveste, iar plasmele, cuptoarele electrice cu autocurăţare şi gresia italienească de fiţe luau cu asalt casele românilor. Era o mare distracţie naţională. Cumpăram şi vindeam ca istericii, ploua cu prime şi bonus-uri, ningea cu concedii prin insule cu palmieri, tuna şi fulgera cu „evenimente de firmă“ făcute de nume grele şi plătite regeşte. Se năşteau festivaluri dintre cele mai uşchite, trupele care cîntau pe la zilele oraşelor se umpleau de bani, iar camioanele cu echipamente se vîjîiau, cît era ziua de lungă, pe selenarele şosele ale patriei. Erau bani „în piaţă“. Era dezgheţul mult aşteptat. Se năşteau vedete, tarabele pîrîiau sub greutatea ziarelor şi a revistelor cu poze, începeam să ne tragem de curele cu tovarăşii noştri de continent. Unii au prins cheag serios în anii ăia. Era o risipă absolut tembelă, dar existau şi locuri în care un lucru de calitate, în sfîrşit, era recunoscut şi recompensat cum se cuvine. Un meseriaş, un cetăţean care se pricepea la ceva avea şanse să cîştige foarte bine din munca lui. Evident, nu era nici pe departe vreun triumf al meritocraţiei. Dar parcă se întrezărea la orizont o licărire de speranţă. Era Luminiţa, fata aia care promitea că ne aşteaptă, palpitînd de pasiune, la capătul tunelului.

Ierarhiile din anii ăia, mai mult sau mai puţin clădite pe oportunism, s-au prăbuşit odată cu criza. Pe etajele stratificării premianţilor din acea vreme se îngrămădise – pe lîngă oportuniştii şi înfigăreţii de meserie – şi o lume, mică, ce-i drept, de tipi competenţi. Lumea asta însemna orice – de la faianţarul care chiar ştia să pună faianţă pînă la designerul meseriaş, de la mecanicul auto cinstit şi priceput pînă la oengistul cu adevărat dedicat cauzei pentru care lupta. Era o lume care dăduse cu nasul de senzaţia că, pînă la urmă, şi pe aici se poate face ceva civilizat. Printre nepoţi, veri, consăteni, forfotişti şi logoreici, parcă se mai puteau strecura şi cîţiva tipi care chiar se pricepeau la ceea ce aveau de făcut. Şi, cu toate că umbla, ca întotdeauna, celebra vorbă românească în conformitate cu care „cei mai buni au tăiat-o de mult p-afară“, totuşi mai puteai să dai de un competent. Criza a venit ca un pumn în plină figură. Şi nu a adus un reviriment al măsurii, ci o insurecţie a imposturii.

Bugetele au intrat la apă ca nădragii din material prost. Peste noapte, concedierile au făcut ravagii, bonus-urile şi primele s-au dus să doarmă în cripte, iar onorariile se citesc doar la microscop. În sperietura cumplită a prăbuşirii, făcătorii de bugete au tăiat ca drujbele setoase în pădurile virgine. E drept, aveai de unde tăia. Existau locuri în care buruienile cu două picioare mai aveau un pic şi înghiţeau întreaga galaxie. Dar valul de panică nu i-a măturat doar pe şmecheri. Dimpotrivă, pe unii i-a aruncat pe ţărmuri incredibil de primitoare. Însă a fost fatal pentru mulţi naivi care îşi închipuiau că e suficient să fii competent. A venit vremea păsărilor de pradă din eşalonul al treilea.

Tîmplarul supermeseriaş care pretindea 5 lei mai mult decît unul mediocru a văzut că, peste noapte, au apărut unii pentru care tesla e un fel de OZN, dar care lucrează pe bani din care poţi să-ţi cumperi cel mult un fermoar. Au cinci mîini stîngi, n-au văzut în viaţa lor o linie dreaptă, dar cer bani puţini. În toate teritoriile, pe dealurile şi în văile tuturor meseriilor, au început să curgă hoardele de tiriplici ameţiţi de mirosul prăzii. Ca cetele de zombie dintr-un horror amuzant, au luat cu asalt tot ce le-a ieşit în cale. E un film colosal care rulează zilnic, oriunde te-ai uita, şi e gratis. Oriunde ai întoarce privirea, dai de o scenă memorabilă. Marile feline ale tuturor domeniilor îşi ling rănile şi privesc buimace cum acest păsăret de pradă se înfruptă din ceva invizibil odinioară pentru giganţii savanei – vînatul mic. Fără incursiuni solitare, fără pînde de manual, în absenţa totală a mizelor mari, dar şi a oricărei alte abilităţi, stolurile acestea venite de nicăieri vînează feroce toată suflarea mică ieşită la suprafaţă după arşiţa primei crize. Iar atunci cînd, printr-o minune, vreun pahiderm slăbit de secetă iese în luminiş, un nor negru de aripi se abate asupră-i şi, într-o clipită, prin colbul stîrnit de atacul la sol, se mai întrezăreşte doar o carcasă de oase albe.

Vînătoarea de bugete a devenit o haiducie cumplită, un joc sinistru, cu terenuri pîrjolite şi cîmpuri de capcane. Înfometat de anii de domnie ai felinelor mari, păsăretul de pradă nu are reguli. Nu există consecinţe. Nu există reputaţie. Nu există meserii. Competenţa e un moft anacronic. Moralitatea produce frisoane mai rele decît reacţia vampirului care dă cu capul într-o funie de usturoi. Există doar vînatul. Bugetul. Vremea romantică, şi nu neapărat aurorală, a felinelor mari a apus. E vremea păsăretului fără chip, cu schelet simplu, vedere slabă, auz deficitar şi cap minuscul. Dar e o specie care ştie să vîneze în valuri. Se coordonează pe baza unui instinct simplu. Iar vînătoarea nu mai e un act, o lovitură, un proces, un rudiment de viziune, ci o boală. O epidemie.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe