Spaţiul public, ca o pradă

Ne-au anunţat, ce-i drept: vor începe reparaţii pe strada noastră. Au început cu bordurile. Din fericire, au început din capătul celălalt al străzii, aşa că noi, cei din capătul celălalt, am avut timp să ne obişnuim cu ideea. Acum toată strada e ştirbă, cu două rînduri de carii umplute cu gunoaie. Din loc în loc sînt stivuite viitoarele borduri. Toată lumea aşteaptă. Între timp, cartierul îşi continuă viaţa sa obişnuită, adaptîndu-se la noile condiţii şi profitînd pe alocuri de noile oportunităţi: Lîngă stivele de borduri prefabricate pe care se caţără copiii, au început să se ridice alte stive, de gunoaie masive, resturi din construcţii sau de la tot felul de amenajări domestice. Aseară au apărut chiar patru plăci prefabricate de gard, vechi şi torsionate, de care un vecin a găsit oportunitatea să scape cu această ocazie: dacă tot e şantier, nu se observă că au mai apărut nişte resturi ale unui alt şantier. Lîngă altă stivă, a fost depozitată o canapea desfundată, pe care s-a instalat cu o viteză incredibilă o căţea cu puii săi. Din prudenţă, toată lumea preferă să circule pe vis-¹-vis, înjurînd familia canină de toţi dumnezeii. Maşinile nu mai pot fi urcate pe trotuare, aşa că stau pe unde apucă. Uneori chiar în mijlocul străzii. Drept care, uneori, nu se mai poate circula în nici unul dintre sensuri. Dar nu se supără nimeni, căci sîntem în stare de asediu: ni se repară strada! Iar dacă se mai nimereşte vreunul pretenţios, i se aruncă verde în faţă: Ce, bă, n-ai loc de mine? În plus, e cald, îngrozitor de cald! Gunoaiele fierb şi emană mirosuri pestilenţiale. Este preferabil astfel să fie scoase din curte şi lăsate undeva mai la umbră, pe stradă. Cel puţin asta este ceea ce mi-a explicat buna noastră vecină de la 114. Şi sînt înclinat să cred că ştie ea ce spune, căci la poalele mai tuturor teilor bătrîni de pe strada noastră zac saci negri de plastic din care debordează, din cînd în cînd, viermi albi şi graşi. Cîinii - mă refer la cîinii din casele şi curţile oamenilor, nu la maidanezi - au devenit şi ei o problemă, ca şi gunoiul: fac tot mai mult pipi, iar acesta pute tot mai tare. Mai toţi stăpînii de cîini de la casele dimprejur au hotărît astfel spontan, fără vreo matură chibzuinţă şi fără să se fi înţeles între ei, să dea drumul pe stradă animalelor lor de companie dimineaţa cînd pleacă la treburi şi să-i recheme în culcuşul domestic seara tîrziu, cînd se trag spre culcare. Înnebunisem spălînd după Nero! - mi-a explicat o altă bună vecină. Afară, în spaţiul public, înnebunesc doar trecătorii. Dar ei nu sînt ai noştri... Copiii au pus stăpînire pe grămada de nisip din colţ, adusă tot pentru borduri, au împrăştiat-o în toată intersecţia şi se întrec în castele de nisip, lupte "în noroi, ca la televizor" şi bătăi cu bulgări. Un vecin întreprinzător şi inimos a scos un furtun pe fereastra sa şi îi lasă pe copii să se ude în nisip şi, din cînd în cînd, să-i ude pe trecători. Nişte copii mai răsăriţi au încercat chiar să construiască un soi de mică piscină, dar n-a ţinut. Pe de altă parte, grămada de nisip este locul preferat deopotrivă de maidanezi şi de cîinii de rasă pentru un pipi&caca tihnit, după toate regulile artei. Cu toţii, copii, adulţi şi animale, par fericiţi. Şi nici mie nu-mi mai pasă...