Şosetele din tren
Dosarul revistei e despre trenuri. Despre trenuri voi vorbi şi eu, dar nu despre ale noastre, ci despre nişte trenuri de care am auzit încă din şcoala generală. Ni se spunea atunci, prin anii ’70, că în Norvegia liniile de cale ferată sînt electrificate în proporţie de 80%. Cineva mi-a atras atenţia că e un procent foarte ridicat (cu atît mai mult cu cît era vorba de o ţară cu condiţii aspre de climă). Informaţia contrazicea propaganda vremii care încerca să plaseze ţările socialiste înaintea celor capitaliste, la mai toate capitolele. Acum descopăr că datele nu erau chiar exacte, Norvegia are astăzi puţin peste 60% din căile ferate, electrificate. Pentru comparaţie totuşi, electrificarea din România acoperă doar o treime din linii.
În fine, vreo 30 de ani mai tîrziu, am călătorit cu acele trenuri excepţionale despre care aflasem în şcoală. În primul rînd, am făcut cunoştinţă cu preţul biletului la trenul expres de la aeroport la Oslo, care era echivalentul în coroane norvegiene a circa 30 de dolari, pentru o distanţă de circa 50 de km. Şi, cum eram trei persoane, prima sută de dolari s-a şi dus. În vagoanele necompartimentate, de o curăţenie impecabilă, puteai însă urmări pe ecrane TV ştirile BBC în engleză. Cei 50 de kilometri au fost parcurşi, cu tot cu opririle, în doar 20 de minute.
Un al doilea tren – de data asta o cursă turistică, între Flam şi Myrdal – era numit simplu de norvegieni: cel mai frumos traseu de tren din lume. Fără locomotivă cu aburi, dar cu vagoane în stil vechi, cu plase pentru bagaje şi mînere de lemn, trenul pornea de la capătul unui fiord şi urca pînă la o altitudine de peste 800 de metri, pe marginea unor prăpăstii ameţitoare, printre cascade vijelioase. E trenul cu cele mai accentuate urcuşuri posibile, fără cremalieră. Într-adevăr, greu de imaginat un traseu mai frumos. În vagoane, lumea exclamă şi face poze, cînd pe o parte, cînd pe cealaltă. O oprire bruscă pe marginea unei colosale căderi de apă, apărute ca din senin şi care dă impresia că poate lua trenul pe sus cu totul, constituie punctul culminant. Cascada e canalizată pe sub linia ferată, dar efectul e năucitor. Călătorii coboară pe un peron din scînduri de unde fotografiază sau filmează cascada şi încep să audă, mai întîi ca pe o părere, apoi tot mai clar, o muzică diafană care acoperă în cele din urmă vuietul apei, în timp ce sus, pe stîncile din jurul cascadei, apar nişte „elfe“ în rochii albastre care dansează. E o întreagă regie, de neuitat. Dar e vorba de un traseu special.
La Myrdal, unde crezi că ai ajuns în vîrful munţilor, descoperi că un alt tren, care merge la Oslo, trece prin zone şi mai înalte. E de această dată un tren „obişnuit“, o cursă modernă care parcurge silenţios şi cu mare viteză nişte platouri montane (asemănătoare platoului Bucegilor), cu lacuri şi largi petice de zăpadă rămase chiar şi în luna august. Gările sînt mici, ca nişte cantoane şi, de-a lungul traseului, pe geamuri defilează tăcute o mulţime de hute, mici adăposturi particulare în care norvegienii merg la picnic în weekend.
Cu adevărat specială însă – şi aici voiam de fapt să ajung – e atmosfera care se creează în vagoane. Cele pe care le-am văzut erau tot necompartimentate, ceea ce în România ar stîrni nemulţumirea şi denumirea de bou-vagon. Acolo însă, între norvegienii cei „reci“, cum avem tendinţa să-i considerăm, se formează un fel de comunitate ad-hoc. Oamenii intră firesc în vorbă unii cu alţii. Sînt mulţi care citesc iar unele femei croşetează. Există pasageri care îşi scot pantofii... Se echipează apoi cu nişte ciorapi groşi, speciali, viu coloraţi, cu care se fîţîie nestingheriţi prin vagoane. Intră aşa chiar şi la toaletă, de unde se poate lesne imagina cît e de curat pe jos. Cu toţii sînt degajaţi şi, în cele cîteva ore de mers, în interiorul trenului se creează un aer de caldă familiaritate, în contrast cu mohoreala şi frigul de afară. Ei bine, s-ar putea spune că tot cam aşa se întîmplă şi într-un compartiment din acceleratul Timişoara-Botoşani. Doar că diferă esenţa, adică, şosetele.
Foto Andrei MANOLESCU