Șoferul-pieton

Vă rețin atenția cu cîteva informații din trafic, mai exact cu două vorbe despre o problemă academică în producția și consumul de știință. Aș numi-o problema șoferului-pieton. Mă interesează diferența între standardele la care ne considerăm ținuți în propriile noastre contribuții academice – articole, rapoarte etc. – și standardele în funcție de care judecăm contribuțiile altora.

Înainte să-mi lămuresc și eu mai bine gîndurile, ceea ce vreau să zic e cam asta. Cînd conduc și mă apropii în viteză de o zebră, mă enervează la culme să văd că un pieton își aduce aminte tocmai atunci să treacă. Trebuie să frînez puternic, riscînd un accident. Pietonul traversează și se vede că intenționat abia își tîrîie picioarele, în vreme ce eu aștept și mă văd obligat să poluez suplimentar prin fumul de eșapament, dar ce-i pasă pietonului de mediu? Într-o țară civilizată, omul ar trebui să aștepte un pic să trec – nu l-ar costa decît cîteva clipe! –, ar putea apoi traversa și toată lumea ar fi fericită. Cînd ies în oraș fără mașină, ca pieton, am mari probleme la zebre. Mi se pare inacceptabil că trebuie să aștept să treacă toate mașinile ca să găsesc un moment să traversez și eu, grăbit, cu teama în suflet, să nu deranjez. De ce mai e pusă zebra acolo, din banii mei, dacă nu tocmai ca să pot trece cu prioritate? De ce trebuie să așteptăm, în ploaie, cu plasele de la supermarket care ne taie mîna, în timp ce șoferii care ascultă muzică la căldură trec ca vodă prin lobodă?

Paradoxul șoferului-pieton mi se pare destul de prezent în cercetarea științifică. Noi, asta trebuie să spunem de la bun început, lucrăm în condiții extrem de dificile. Sîntem prost plătiți – banii în cercetare sînt o glumă –, iar cei care ar trebui să ne ajute nu ne ajută. Fă știință, citește tot, nuanțează pînă-n pînzele albe, asigură-te că engleza este fără cusur, la sfîrșit recitește și revizuiește după o zi, după o săptămînă, și din nou după o lună – cînd noi avem atîtea pe cap. Cum să nu-ți scape cîte ceva? Ar fi îngrijorător dacă n-am avea și scăpări. Dar noi știm exact cum ar trebui făcute lucrurile, și într-o zi, așa le vom face. Mediul academic nu ne încurajează însă; e dezolant să vezi ce publică alții! Deschizi un articol și vezi imediat că sînt lucruri care s-au mai făcut, apă bătută în piuă, bibliografie necitită, copiată din articolele altora, engleză schimonosită… Asta în timp ce își dau salarii nerușinate din granturile pentru cercetare. Ei nici nu trebuie să facă nimic, doctoranzii și asistenții fac de fapt cercetarea, scriu pînă și textele, lor le rămîne doar să le mai revadă puțin, dar nici asta nu se ostenesc să facă.

Ceea ce spun e, la urma urmei, banal. Acest standard dublu pe care îl manevrăm cu atîta eleganță și pe care îl potențăm printr-un discurs al frustrării ca mod de viață nu poate fi justificat prin faptul că, psihologic, nimeni nu e mai presus de bias. Chestia e că noi sîntem, simplu spus, niște oameni extraordinari, facem ce putem în condițiile date și încă ceva pe deasupra, și, dacă e să fim sinceri, facem mai bine la ochi decît fac alții la aparate. Viața noastră e grea, sistemul ne leagă de mîini și de picioare și chiar și-așa munca noastră rezistă prin valoarea și onestitatea ei; alții vin lansați pe culoar, viața lor e ușoară și prosperă, și chiar și-așa ei dau rasol. Noi, cînd încălcăm și noi o dată legea, o facem pentru copilașii noștri – ceilalți o fac din perversiune. Cînd conduci și te prinde pe zebră „culoarea roșie a semaforului“ (ăsta e titlu de roman), este pentru că te grăbeai într-o situație extrem de delicată și ai crezut că apuci să treci; cînd tu vrei să traversezi și te vezi nevoit să-i ocolești unuia mașina, îi dai mitocanului un pumn în capotă. Cînd conduci și unul vrea să iasă de pe un drumeag și să se bage să facă și el stînga, îl claxonezi să stea naibii acolo să-și aștepte rîndul; cînd vrei tu să ieși de pe o stradă fără prioritate, te doare mîrlănia celor care nu înțeleg că fără solidaritate nu ajungem nicăieri, că fără semafor stai zece minute ca să te poți strecura printre mașinile de pe ambele sensuri.

Îmi dau seama că de multe ori, cînd vizitez săpătura altuia, nu-mi scapă nimic din ce ar putea fi, la o adică, criticat (mă gîndesc că e valabil și pentru laboratorul altuia, ora de curs a altuia etc.). Într-o fracțiune de secundă observ pe cineva care desenează un profil cu ochelari de soare, care falsifică percepția caracteristicilor solului. (Că eu îmi pun din cînd în cînd ochelarii, e altceva. Mă dor ochii, și-apoi oricum nu se poate distinge mare lucru…) Mă strîmb cînd observ un profil care nu e perfect vertical și neted ca ușa metalică. (Că eu nu reușesc să obțin un asemenea profil e altceva; la mine solul e nisipos, are pietricele, a plouat, un muncitor a făcut o greșeală, eu sînt prost plătit, românii au fost sub ocupație otomană.)

Nouă, și științei pe care o facem, este potrivit să ni se aplice criteriile de evaluare din lumea reală. Legea trebuie să fie flexibilă, totul trebuie cîntărit cu o doză de detașare filozofică, aducînd omului o cafea și ascultînd cu un zîmbet ce s-a întîmplat și de ce. Pentru noi a inventat Heisenberg celebrul său principiu – publicarea rezultatelor arheologice nu poate fi niciodată simultan promptă și completă. Celorlalți, și științei lor, li se aplică criteriile absolute dintr-o lume ideală. Ordnung muss sein. Nu stăm să ne tîrguim. Greșeala e greșeală și se plătește. Claxoane.

Abia aștept să-mi iau o barcă în Ciș­mi­giu, să lucrez la un articol.

Foto: wikimedia commons