Sociologia de întîmpinare

- sau despre dialogul surdului cu mutul -

În ultima vreme, mi se întîmplă tot mai des să fiu solicitat de către diverse mari corporaţii să povestesc (după o grilă de „figuri impuse“ stabilită de cîte un top manager) cum e cu această „cultură română“ pe care o respectă foarte mult, bineînţeles, dar care îi cam încurcă. Nimic nou în asta, este o practică de „consulting“ răspîndită, născută din nevoia de ajustare a tacticilor (nu a strategiilor) multinaţionalelor la un context naţional sau altul. Relativ nou este doar faptul că au început să recurgă şi la experţi aborigeni, adică să aibă o (relativă) încredere şi în expertiza autohtonă. Relativă, căci de fiecare dată, după reverenţele de rigoare cum că doar eu le pot explica aceste „mentalităţi“ misterioase, am fost verificat de cîte cel puţin trei ori pentru a asigura conducerea că nu voi spune lucruri prea diferite de ceea ce doreau să audă şefii ăi mari. De fiecare dată lucrurile au mers însă bine, „clientul“ a fost mulţumit iar eu, ca să fiu onest, am descoperit abordări şi conexiuni la care nu mă gîndisem niciodată. O relaţie win-win, s-ar putea spune...

Există o veste bună şi una proastă în această mică poveste. Vestea bună este că există, se pare, o cerere tot mai coerentă de expertiză sociologică din partea pieţei „mari“, dincolo de studiile de piaţă curente (cele care au constituit de fapt, totdeauna, sursa reală de venit a instituţiilor de sondare a opiniei publice). Vestea proastă este că, în afară de aceste sondaje mistice, nu există practic în continuare nici o cerere consistentă pe piaţa internă, începînd cu statul şi instituţiile sale şi încheind cu mass-media.

Dincolo de „veşti“, rămîne însă problema de fond: la ce bun o sociologie care nu interesează pe nimeni?

Trăind într-o societate de piaţă, în sensul cel mai larg al termenului, poate că nu ar fi impropriu să privim această chestiune în termeni de cerere şi ofertă. Din acest punct de vedere, sociologia a (re)născut la noi graţie cererii Occidentului de a afla cît mai rapid – şi interesat – care sînt realităţile sociale dincolo de proaspăt ridicata Cortină de fier. A fost vremea anilor ’90, a granturilor generoase de cercetare de la Soros & Co şi a anchetelor de tot soiul. Aceasta a creat o primă cohortă de sociologi, mulţi tineri, dintre care unii au devenit excelenţi realizatori de anchete. Dar cam atît, căci de multe ori şi în multe cazuri, comanditarul străin îşi rezerva dreptul interpretării datelor, deci al analizei sociologice propriu-zise. După ce s-au lămurit şi s-au instalat, cît de cît, pe piaţa internă, a apărut comanditarul corporatist, cu nevoile sale specifice de studii de piaţă. Pe partea internă, comanditarul a vrut însă un singur lucru: sondaje electorale. Iar unii le-au vrut nu ca să ştie cît mai bine cam cum stau, ci ca să sugereze public că stau mai bine decît adversarul. Lăsînd deoparte posibilitatea de manipulare a acestor sondaje (nu sociologia şi nu românii au inventat manipularea!), acest gen de cerere a creat un număr important de buni tehnicieni (nu neapărat specialişti!) şi o cantitate considerabilă de cunoaştere, dar practic fără vizibilitate publică. Şi azi, majoritatea sociologilor „acreditaţi“ răspund (aproape) doar la comenzi. Nu pot fi condamnaţi: cine plăteşte muzica conduce şi hora...

În ultima vreme însă, s-au format mulţi tineri sociologi competenţi, adevăraţi specialişti pe cîte un domeniu sau altul şi care au devenit relativ recent o masă critică. Nu este deci adevărat că nu există o producţie sociologică autohtonă şi autentică, doar că aceasta este total necunoscută public. Imensa majoritate a tezelor de doctorat a acestei generaţii, de pildă, multe susţinute la mari universităţi din lume, este nepublicată în ţară. Mai mult, aceste titluri de nobleţe pot constitui şi un handicap: asta e cînd ţi-ai dat doctoratul la Stanford în loc de Standford!

Care este însă situaţia în prezent?

O parte a răspunsului se află într-o bine temperată analiză a lui Ştefan Guga în CriticAtac. Reformulînd şi dramatizînd puţin, am putea spune că oferta sociologilor e mută iar cererea publicului/pieţei – surdă. Să mă explic.

Oferta este „mută“ în sensul simplu că nu ştie să se facă auzită. Este vina specialiştilor, care nu ştiu – şi adesea nu vor – să vorbească în/pentru public. Este vina lor mai ales pentru că au doar propria agendă şi nu o urmăresc şi pe cea publică, pentru că nu există la noi practica unei sociologii publice aşa cum există în literatură o critică de întîmpinare, comentînd, evaluînd şi explicînd actualităţile domeniului. (Guga are perfectă dreptate, în acest sens, cînd evocă muţenia răsunătoare a breslei sociologilor în ceea ce priveşte revoltele din primăvară.) Este vina lor pentru că şi ei îşi doresc asociaţii doar pentru a putea deveni liderii acestora. Dar este mută şi pentru că i se pune un căluş în gură cînd vine vorba de orice formă de comunicare mediatică: asta nu interesează publicul, e prea sofisticat!

Cererea este deci surdă pentru că nu vrea să audă nimic altceva decît ceea ce (crede) că ştie deja. Pentru că nimeni nu e dispus să citească măcar dincolo de vîrful de iceberg al procentelor din sondaje. Pentru că mediile au înlocuit ideea de specialist (nu în sensul mitului specialistului-tehnocrat-salvator-de-ţară, ci în cel curent de profesionist) cu aceea de expert-în-toate. Pentru că persistă meteahna veche a eseismului cultural, care confundă societatea cu cultura, considerînd apoi că aceasta se petrece doar in mente – deci singurul lucru care mai interesează cu adevărat este mentalitatea românului, căci ea le explică pe toate.

În aceste condiţii, nu se poate vorbi decît despre un cerc vicios. Cine şi cum îl va rupe este greu de spus. Pînă atunci însă, evoluăm în lumi paralele...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.